Natura, taina mistică a copilului

Până când viața nu se întinde spre cel mai umil mădular, nu avem viață în noi. Căderea a ocultat arhetipul mistic al iubirii filiale sau părintești din inima omului. Procreația naturală, cu consecința ei constând  în asumarea ca fii, de către părinți, doar a copilului biologic, nu e decât manifestarea superficială și deformată a condiției originare în care există filiație. Filiația originară derivă din raportul dintre ierarhiile existențiale. Iisus Hristos este Fiul Tatălui, creația este copilul lui Dumnezeu. Natura este copilul omului. Omul a fost creat cu destin de îndumnezeire, iar natura cu destin de umanizare.

Natura este copilul nostru mistic părăsit. Este o urgență faptul de a-l recupera și a-l salva. Natura nu este sălbatică, ci doar sălbăticită din pricină că părinții ei au părăsit-o în mod brutal, încetând orice comunicare cu ea. Omul nu mai dialoghează cu propriul lui copil. Acesta s-a închis într-o muțenie fatală, a uitat să vorbească; situația lui e foarte tragică. Copiii noștri așteaptă de la noi eliberarea din sclavia milenară. Natura suspină  în așteptarea înfierii.

Trăim clipa unică în care în univers s-a luminat chipul făpturii, când pasărea a suspinat din iubire filială pentru om. Dacă privim în adâncime și cu dragoste natura vom descoperi în trăsăturile chipului ei moștenirea sufletească a părinților ei, pentru că în sens larg, în sens transcendental, omul este părintele naturii. Dulceața copilului se concentrează ca o maximă și nemuritoare esență în privirea părinților.

Să nu ne dezamăgim, să nu disperăm. Suntem chemați la o menire înaltă, care va fi îndeplinită. Taina mistică a copilului transcende biologia. Natura este copilul și menirea omului este s-o înfieze. Acest copil mistic este sursă de bucurii și delicii sufletești nesfârșite. Acum știm ce este în inima lui Dumnezeu când își iubește copiii de creație, pentru că așa putem, acum, și noi iubi asemenea Domnului. El nu-și poate dezlipi nici o clipă ochii de iubiții Săi, și tot așa și noi, ne sculăm cu gândul la ceea ce iubim și adormim cu același gând.  

Carmen Caragiu (1965-2015)