Când muzica își deschide în infinit aripile...

Când muzica își deschide în infinit aripile, spațiul și timpul sunt cuprinse în desfășurarea lor, astfel încât Goethe, care a descris muzica cu o metaforă, numind-o „înger”, trebuie să fi făcut aluzie la heruvimul cel cu o mie de ochi din Scripturi. Un ochi deschis pretutindeni este și muzica, ochiul duhului care cucerește întinderile mânat de atracția comuniunii instantanee. Căci trebuie spus că în lumea spirituală ființele nu mai există înscrise pe coordonatele spațiale pe care le cunoaștem, ci se întâmplă în acea lume că distanța dintre două ființe este doar aceea a apropierii sau distanței dintre sufletele lor. Iubirea (rugăciunea Iubirii) este forța care învinge spațiul, așa cum în muzică, între do de sus și do de jos există în acest interval de maximă distanță și o maximă apropiere. Totul se măsoară în rezonanță, în acord sufletesc. Misterul muzicii constă tocmai în această lume tainică a acordurilor sufletești, simultan cu care se modifică profund structura ontologică a spațiului și a timpului.

Metafora universului ca o carte sau care se îndoaie ca o foaie exprimă plastic acest fapt. Vorbind de lumea restaurată, ea se pliază, deci, după mișcările sufletului, spațiul fiind aici, plastic, maleabil, poetic, receptiv la persoană, care este chiar nucleul său generator. Nu mai există ruptură între interior și exterior, materia subtilă nu se mai opune sufletului cu rezistența legilor impersonale.  Acestora le iau locul niște mișcări aparent paradoxale, poetice, vii, dacă ar fi să le judecăm în comparație cu criteriile rigide ale universului în care am locuit ca muritori.

Acest nou spațiu, spuneam, se mulează după mișcarea sufletelor, după cum o trenă scânteietoare își urmează purtătorul. Avem de-a face totodată cu un univers PLURAL, cu o lume pentru toți, cu o existență care nu mai cunoaște criza de spațiu, aglomerarea, înghesuiala și, în consecință, nici tendințele imperialiste de extindere cu forța, pentru cucerirea locului celuilalt. Aici loc este pentru toți și orice mișcare în afară este, de aceea, nemărginită și nobilă. Mai mult: fiecare suflet locuiește un întreg infinit care este lumea sa, lumea după chipul și dorința sa, emanație în afară a unui univers infinit interior care s-a exteriorizat creator și a devenit astfel vizibil și comunicabil. Nu există un singur infinit, ci o multitudine de infinituri, câte suflete... Aceste infinituri în comuniune nu există așa cum există lucrurile în spațiu, structurate prin relația de vecinătate și adesea ciocnindu-se între ele. Relația dintre aceste infinituri este o perihoreză, o întrepătrundere fără amestecare. Ca în muzică, unde intensitatea fuziunii între spații nu exprimă adesea decât forța iubirii și a afirmării persoanei, tot astfel se cade să ne imaginăm, în chip mistic, fața spațiului eshatologic. În el nu mai există limite, demarcații metrice între lumea ta și lumea mea: „până aici” eu, „până aici” tu, fiecare cu dreptul său de proprietate!

(Referindu-ne la intensitatea, vârtejul și viteza orbitoare, caracteristice mișcărilor muzicii, trebuie spus că ele devin posibile tocmai prin perihoreză: întrepătrunderea infiniturilor după legi care nu mai sunt ale maselor ce se ciocnesc între ele; intensitatea crește cu o energie nemaiîntâlnită.)

Există lumi ale sufletului, infinite în sine, și întrepătrunderea lor este o călătorie în patria infinită a unui suflet iubit.

În universul iubirii restaurate, fiecare începe să cânte o simfonie, propria sa simfonie a dragostei, a comuniunii și acest nucleu intens al iubirii, ca însuși principiul generator al Formei, se deschide ca spațiu într-un mod fără opreliști.

Se înțelege că centrul gravitațional al noului mod de existență este Sufletul. El este Densul, Greul, Plinul, este însăși legea de manifestare a întregului. De aici pornesc tot și toate. Densul, Greul, Plinul nu au, deci, o semnificație cantitativă, ci una prioritar calitativă, adică: în lumea restaurată, forța gravitațională este însăși Iubirea. Totul gravitează pe orbita ei. Așa cum în vechea lume, toată greutatea și consistența unui corp sunt condiționate de existența atracției gravitaționale care adună într-un tot elementele, le ține strâns legate și astfel face posibilă existența corpurilor, în mod similar, dar diferit cauzal, în universul Iubirii dumnezeiești, Iubirea este acea forță care creează substanță, din care emană spontan o întreagă simfonie consistentă a spațiului. Iubirea dă formă spațiului, din ea se înfiripă consistențele, așa cum „substanța” se înfiripă într-un „câmp” gravitațional. În „câmpul” muzicii, care este cel al acordurilor Iubirii și al mișcărilor sufletului, apare aievea materia noii lumi.

Spațiul lumii restaurate nu este preexistent sufletului, cum se întâmplă în universul materiei moarte, unde un pământ arid, de pildă, se cere lucrat, muncit, pentru a putea fi „locuit”. Nu. După modelul creației dumnezeiești, de la început lucrurile toate sunt „bune”, în existența eshatologică. Aici fiecare loc emană cu toată frumusețea și complexitatea unei creații personale, din nucleul ei generator. Persoana este evident cauza generatoare a energiilor, aparent exterioare, dar, în fond, intim legate de starea sa interioară.

Dumnezeu este Iubirea supremă, în relație cu care devine posibilă propria noastră iubire. Sursa supremă a forței creatoare, originea Muzicii este în Dumnezeu și, prin Dumnezeu, în noi.

Carmen Caragiu (1965-2015)