Blândețea ni se înfățișează cu chipul mistic al
Păsării. Blând este porumbelul. Blândă este în esență întreaga natură.
Blândețea este fondul cel bun, îngeresc, al firii. Firea dintâi este blândă.
Dar chiar și natura „căzută” și-a păstrat blândețea. Ea suferă în tăcere, uită
imediat răul și e capabilă de o credincioșie nețărmurită față de om. Blândețea
este o adiere mistică venită din fondul paradisiac al firii. Blând este mielul
dus la tăiere. El își păstrează până la capăt inocența, necunoscând răul și
adversitatea. Se ghemuiește ca un copilaș până și în brațele junghetorului său.
O asemenea inocență a firii e menită să zdrobească inima împietrită a omului.
Blândețea este privirea nevinovăției absolute. Seamănă cu cea mai curată
oglindă din câte există. Ochii ucigașului evită întâlnirea cu ea, pentru că
nimeni nu suportă să privească în față iadul.
Blândețea vine din rai, dinaintea luptei pentru
existență. Ea este aptitudinea firii de a se lăsa odihnită pe aripile Duhului,
purtată de Duh. Strâns legată de blândețe este viața imaginației. Animalele au
multă imaginație, de aceea se joacă mult și frumos. Își fac din orice lucrușor
un culcuș și o lume a fanteziei. (Blândețea se mulțumește, astfel, cu puțin, nu
este cârcotașă.) Sub ochii lor, lumea se transfigurează subit. În ființa lor,
interiorul și exteriorul tind continuu să se sincronizeze. Aceasta este trăirea
fericită dinaintea polarizării creației în bine și rău.
Altfel decât omul, animalul nu se naște cu trufia
vieții. De aceea necuvântătorul a putut deveni un simbol al lui Hristos, care
este în sine și dintotdeauna blând. El este smerit cu duhul, nu prin exercițiul
de fier al voinței, cea scindată între bine și rău.
Blândețea este o calitate a naturii, acea natură
paradisiacă având în sine odihna sincronicității ca mod de a fi al
totalității. Smerenia, însă, pentru om este și un exercițiu de voință, deci, o
nevoință. Dar fondul acestei voințe trebuie să fie blândețea, adică intuiția
armoniei universale. Lupta cu duhul trufiei nu se dă cu armele urii, ale
mâniei, strict cu voința de a învinge. Nu. Pe câmpia nesfârșită a blândeții
primăvăratice, luptătorul se odihnește și simte în fibrele ființei lui toată
pacea ierbii. Ascultând această pace nespus de melodioasă a firelor de iarbă și
a întregii naturi, abia atunci cel ostenit de războaie își recapătă puterile.
În contact cu blândețea firii, smerenia devine deplină, căci și-a regăsit
substanța, care este fondul ontologic al iubirii universale.
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu