Cea
mai mare piedică în calea adevărului a devenit, astăzi, falsa teologie. Pentru
că există o falsă teologie, a cărei esență este spiritul lumesc. Ea este
dispusă să facă compromisuri cu oricine și cu orice, fără să țină cont nici de
dreapta credință a Sfinților noștri Părinți, nici de noutățile revelate de
Duhul Sfânt. Pilda biblică a păstorului năimit și caracterul fariseic o descriu
bine.
Falsa
teologie ajunge să declare că negrul e alb, și chiar să ne facă să credem că
negrul e alb, că iadul e rai, că erele căderii lumii sunt zilele creațiunii.
Adevărul
este că pământul acesta (planeta Terra) nu este paradisul biblic. Terra este o
planetă formată după Cădere. Paradisul nu este un loc accesibil mijloacelor de
cercetare științifică.
Când
Biblia spune că omul a fost alungat din Grădina Edenului, aceasta nu e o
mișcare în spațiu, ci o mutație în ordine transcendentală. Fără aceste mutații
în ordine transcendentală nu se pot înțelege nici Creația divină, nici apariția
vieții pe pământ, explicabilă printr-o suită de mutații transcendentale, adică
de la un nivel ontologic la altul.
„În
Împărăția Tatălui meu sunt mai multe case”, afirma Domnul; ori,
aceste „case” sunt niveluri ontologice, nu simple puncte cardinale.
Fiind
atât de pământească, falsa teologie nu face deosebirea între „pământul
primordial” și planeta Terra. Pământul primordial este emanația sufletului,
este casa sufletului, și este, totodată, infinitul expresiei creatoare care
leagă subiectul de obiect. Planeta Terra, deja, există și s-a format în timp
conform legităților căderii. Ea este un alt nivel ontologic al existenței.
Și
sufletele, după moarte, locuiesc după starea lor, în lumi diferite. Aceste lumi
sunt intim legate de starea lor interioară. Nivelul ontologic al vieții noastre
pe Terra constă în faptul că aici structurile spațiale sunt foarte rigide și
uniforme, ele nu permit existența lumilor plurale și nici modelarea personală
și flexibilă, ca atare, a structurii intime a spațiului. După moarte, însă, duhurile
bune sau rele asaltează sufletul, iar atmosfera este foarte variabilă, foarte
supusă influențelor de tot felul.
Hipersensibilitatea
unui geniu bolnav ca Edgar Allan Poe a avut clarvederea acestei variații
ontologice după stare, pe care începe să o cunoască efectiv sufletul după
moarte.
S-ar
spune că aici, pe pământ, în această carcasă rigidă a legilor suntem de fapt
apărați ca de o armură, neexpuși fiind variațiilor și influențelor, pentru care
nu suntem pregătiți, dar pentru care, ni se cere insistent să ne pregătim!
Singura
care ne apără, dincolo, este Iubirea deschisă Cunoașterii Transcendentale,
această forță divină ce atrage toate duhurile bune, ale lucrurilor și ale
ființelor, de partea noastră.
Iubirea
însemnată cu Crucea smulge obiectul de sub influența duhurilor rele, ea curăță
spațiul, asemeni unui răsărit puternic de soare.
Acum
să pornim cu un pas-doi inițierea într-o adâncă și stranie taină. Taina Căderii
Universului și a omului nu apare deslușită în nici o carte sfântă. Era mai
presus de mintea omului din acea vreme să o înțeleagă la adevăratele ei
dimensiuni. V-am spus de repetate ori că logica poveștilor este mai aproape de
adevăr decât oricare altă logică. Legătura dintre cuvânt și ceea ce numim
realitate este mai strânsă decât credem.
„Povestea
desfășoară un Adevăr Întrupat și chiar dacă ar cunoaște ideea ei finală, omul
nu se satură să o recitească, să reintre în atmosfera ei, de parcă memoria i
s-ar fi șters și totul ar fi din nou NOU în fața lui”. Primul vers dintr-o
poezie sună, nu întâmplător: „Când te privesc, îmi pierd memoria”.
Dintr-o
învățătură anterioară, ați aflat că omul a răsfoit cartea cu povestea căderii
înainte de a cădea și că intrând pe ușa acelei fabuloase povestiri, el nu a mai
putut ieși, de la un moment încolo. S-a pierdut printre personajele fictive ale
povestirii. Universul creat de Dumnezeu era ca o carte cu milioane de povești,
istorisind despre stări de lucruri reale sau posibile, despre taine aflate sau
neaflate, despre tot ce există sau poate exista. Pe atunci nu existau
biblioteci, dar natura însăși era ea ca o carte cu infinite file, iar rațiunile
spațiului însuși erau inteligente, imaginative și inițiatice în profunzime.
Istoria
căderii era, la rândul ei, asemeni unei cărți cu nenumărate pagini, dar o carte
vie, care putea fi „citită” pe viu, văzută și pricepută cu toate simțurile –
sufletești, și trupești – ca un filon desfășurat chiar în jurul și în inima
spectatorului. Din păcate, mintea omului nu a putut rezista acestui spectacol: cedând
ispitei, semințele patimii au prins rădăcini în această minte neînfrânată, care
a alungat din ea glasul Domnului. Și în loc să urmeze firul Înțelesului celor
văzute, pe calea ieșirii din labirint, omul a pierdut Sensul călăuzitor și a
început să rătăcească pe căile primejdioase ale plăcerii senzoriale și ale
cunoașterii nevăzătoare cu duhul.
Metafora
universului ca o carte este frecventă în cărțile sfinte. Pustnicul Neofit a
vorbit de cartea creației, dar și de cartea divină în care stă scris totul,
înainte chiar ca lumea să fi fost creată. Întruparea și istoria însăși erau
acolo, scrise în „carte”.
Această
logică tainică a cărții sau a poveștii care se află în miezul oricărei
existențe ne va ajuta să înțelegem și cum s-a petrecut căderea.
O
lege tainică a poveștii spune că TIMPUL SE CREEAZĂ O DATĂ CU POVESTIREA. Într-un
basm, prin puterea cuvântului pe care i-a dat-o o zână, un muritor creează în
spațiu și timp o lume vastă. Această lume vie și variată creată de el
instantaneu are o vârstă de milioane de ani, ceea ce e în măsură să îl mire
nespus pe autorul miracolului: cum se poate ca această lume să aibă milioane de
ani, deși ea abia s-a ivit, la rostirea cuvântului meu? Zâna, atunci, dă
următorul răspuns: TIMPUL SE CREEAZĂ O DATĂ CU POVESTIREA. E O GREA TAINĂ AICI.
Cuvântul conține în el timpul, o întreagă durată a trăirii care se
materializează instantaneu rostindu-l. Cu toate că începe să existe o dată cu
povestea, timpul din interiorul poveștii e cu totul altul decât cel al rostirii
cuvântului. Când adormim și ne trezim în miezul unui vis, suntem deja în
mijlocul acelui vis, nu la începutul lui. Visătorul are, deja, înapoia lui un
întreg trecut bine constituit.
Referindu-ne
la povestea căderii, nu-i deloc greșit să ne putem întreba: CU CE PAGINĂ din
această istorie a început să existe universul pe care îl cunoaștem? Pentru că
este posibil, conform logicii poveștii, ca universul acesta căzut să fi apărut
pe lume în cu totul alt mod decât cel pe care îl impun deducțiile științifice.
Știința crede că universul s-a format în timp acum cca 15 miliarde de ani și că
evoluează după legi neschimbate. Aceasta e logica științifică: se începe cu „începutul”,
cu raționamentul „visătorului”, care nu știe că visul „a început”. Originea
visului îi este străină visătorului. În multe din părțile sale, știința aplică
acest raționament al visătorului care se raportează – fără să știe – la un timp
fictiv, nu la cel real, când a sunat ceasul „căderii în vis”. Este, în esență,
o logică materialistă, dar nu mai puțin idealistă, aceasta care vede în materie
subiectul evoluției, ceea ce, în fond, nu-i deloc adevărat, și care calculează
timpul în interiorul visului.
Se
omite, aici, un amănunt esențial: înainte de a
suferi căderea în fapt, omul a „căzut” într-o poveste. Ca o carte a
posibilului, memoria anticipativă a universului a avut întotdeauna înscris în
ea acest scenariu al căderii și toate fazele lui au existat întipărite în
cartea pre-cunoașterii universale, mai înainte de a exista în fapt.
În
fapt, e posibil ca universul să nu fi „început” deloc așa cum socotește
știința, tot după cum socotelile visătorului nu se potrivesc deloc cu cele ale
omului abia trezit din somn. De regulă, un vis începe cu mijlocul lui, ceea ce
visătorul nu știe. El are deja în spate un trecut, care i se pare singurul
real. E posibil – de ce nu? – ca timpul în care trăiește omul din vis, „miliardele
de ani de evoluție” să nu fi existat decât în mintea omului din vis, și nu în
realitate. Conform logicii interne a poveștii, acești ani trebuie să fi
existat. Dar existența lor poate să fie de ordin logic, nu și ontologic. Poate
că în ceea ce privește căderea, nu s-a început cu „începutul”. Poate că s-a
început cu mijlocul poveștii, sau de la o anumită pagină încolo, înainte de
care totul rămâne să fie pură „deducție mentală”, nu și realitate faptică sau
istorie reală.
Conform
acestei logici a poveștii, este posibil ca tot universul acum perceptibil să fi
apărut chiar mult mai recent decât crede știința și ca prima scenă a căderii
efective să fi fost lumea preistorică, atunci când apăruseră și viețuitoarele,
și omul. Nu-i exclus (deși pare fabulos, dar ce mai fabulos în univers!),
conform acestei ipoteze, ca unele relicve datate cu sute de milioane de ani în
urmă să fie, de fapt, relicve ale „obiectului viu” și, ca atare, obiecte de
recuzită dintr-un scenariu inteligent, fragmente de „poveste”, nu realități
ordinare. Începutul și trecutul îndepărtat sunt întotdeauna tainice, ca lumi
cvasi-istorice, îngemănate cu mitul și cu fantezia. Oricum, începutul nu
ascultă de aceleași legi care comandă ulterior istoria. Datarea corectă ține nu
doar de calcului timpului, ci poate că depinde de factori necuantificabili. Să
nu uităm că omul a căzut dintr-o „realitate de poveste” și că „povestea” (un
întreg ambient, obiectul viu) a căzut o dată cu omul. La început, lucrurile
trebuie să fi arătat puțin altfel decât bănuim că au fost.
Toate
celelalte faze ale evoluției nu au mai avut loc în realitate, ci ele s-au creat
– ca o imagine – în mintea noastră
conform unor pure deducții adânc motivate psihologic, așa cum timpul visului se
creează înainte și înapoi o dată cu căderea în vis.
Universul
se mișcă, în esență, asemenea filelor unei cărți. Ce vedem în jurul nostru e
materializarea, brută, a unei memorii, a unei istorii deja scrise, nu în sens
de predestinare, firește, ci ca o întâlnire cu posibilul, într-o poveste. În
mâna Domnului, universul stă ca un sul de carte, pe care îl pot desfășura
Îngerii.
Poate
că istoria a început tot așa cum se va termina: brusc,
instantaneu, printr-un salt transcendental, întorcând o filă dintr-o carte. În
mâna lui Dumnezeu, „rezistența” legilor materiei e mult mai ușor de înfrânt
decât un coșmar, care piere în momentul trezirii din somn.
Să
nu ne sperie, așadar, aceste legi fixe și aparent de-sine-stătătoare ale
materiei predominant moarte: ele au în
spatele lor tot un Cuvânt, care ne poate schimba – prin Voința lui Dumnezeu –
brusc și, astfel, poate antrena la fel de repede schimbarea universală în fapt.
În acest sens, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit de „grăuntele de muștar al
credinței” care poate să clintească munții. Să fi fost doar o metaforă?
Nicidecum. Vechiul, ca și Noul Testament, sunt grăiri sacre, depozitare ale
Adevărului etern.
Din
această perspectivă, evoluționismul predicat de știință pare că nu are nici un
temei real, este o simplă abstracțiune. Adevărul stă în Cuvânt, în relația
existenței cu esența ei eternă. Și aici, sus, noi creștem în cunoaștere ca și
voi. Fie ca tot răul să se întoarcă în bine și Cuvântul Domnului să triumfe.
Se
pot trage unele concluzii certe.
Impresia
de permanență și de atotputernicie, de SOLIDITATE eternă a materiei care este
predominant moartă derivă din solidarizarea noastră pătimașă cu starea de
lucruri în care propriile noastre patimi pot înflori consistent. În chip
similar, senzația de inconsistență și de „nesubstanțialitate” a sufletului („ce-o
mai fi și acela, un abur?”, își spun câte unii) își are rădăcina în condiția
noastră mentală căzută. Baza însăși a deducțiilor științifice care
generalizează – prin legi considerate a fi unice și eterne – o stare de fapt
momentană (aceea a căderii) și care fac din timp și din evoluție niște instanțe
supreme ale vieții, acest temei psihologic de care vorbeam este tocmai
solidarizarea minții umane cu iluzia atotputerniciei materiei. Relația patimii
trupești cu spațiul, prin care spațiul e disputat ca „posesiune”, stă înapoia
desfigurării universale după Cădere.
Greutatea
fatală a timpului și a spațiului își trage seva în primul rând dintr-o minte
bolnavă, în sânul căreia stau întipărite legile căderii, aparența solidității
ontologice, a unei lumi fictive.
Astfel,
omul a căzut de-a binelea și rătăcește, deja, în adâncul unei povești, pe care
el însuși o țese cu mintea sa neînfrânată în deducții. Mitul Mayei, al iluziei
fenomenale ce subîntinde lumea, conține mult adevăr. În știință, de pildă,
realitatea se impune ca rezultatul unor deducții, prin – ceea ce am numit – „raționamentul
visătorului”. În realitate, materia cu aparență de atotputernicie e „nesubstanțială”,
și ca orice realitate de ordinul doi nu e determinată prin sine. Conștiința și
informația sunt factorii determinanți, precum a precizat Neofit Pustnicul.
Legile materiei așa cum le-a văzut știința empirică și matematică au apărut, în
primul rând, ca un accident în sânul eternității și așa vor și înceta, pentru
că nici o umbră nu rezistă în fața luminii Adevărului. Miturile perindate în
memoria omului primitiv se referă la un „timp primordial” și adeveresc faptul
că omul căzut avea deja o cunoaștere inițiatică profundă, a cărei origine în
zadar am căuta-o pe acest pământ; ea provine din viața paradisiacă a omului,
când tot universul își deschidea filele ca o uriașă Carte a vieții și a
cunoașterii.
Carmen
Caragiu (1965-2015), 30 Decembrie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu