În
marea poezie, ca și în marea muzică, bucuria nu e bucurie de ceva anume, ci e,
mai întâi de toate, Lumina, Bucuria proprie cuvântului. Indiferent dacă ea
cuvântă despre tristețe, sau despre bucurie, Marea Muzică își taie în orice
clipă un făgaș fericit. Acest sâmbure al fericirii, care este însăși esența
acestui fruct numit muzică și pe care îl gustăm cu papilele sufletului, dăinuie
chiar și învăluit de suferință și chiar, cu atât mai mult, se face simțit în
savoarea lui indescriptibilă atunci când o tonalitate a suferinței îl
evidențiază, așa cum negrul evidențiază albul.
Bucuria
sau Lumina Cuvântului e atotcuprinzătoare. Ea este starea de fond a ființei
eliberate în cea mai intimă structură a sa, în care, prin această virtuală
eliberare, s-au modificat înseși datele ontologice ale percepției
spațio-temporale. Muzica are puterea de a ne transporta sufletul în imediat
contact cu lucrurile și ființele. Aceasta se întâmplă prin puterea Cuvântului,
care înlesnește, prin mișcarea Duhului, comuniunea instantanee, topind orice
despărțitură a zidului spațio-temporal. Parcă nu e nevoie nici să ne întoarcem
cu fața spre ceva, pentru a-l vedea. Forța de tracțiune a mușchilor, însăși
întoarcerea cu fața, această acțiune premergătoare a organelor de simț pentru a
intra în contact cu ceva sau cineva este depășită de viteza întâlnirii
sufletelor. În universul căzut, o serie întreagă de operații instrumentale, de
eforturi și mișcări pe coordonatele spațio-temporale condiționează și premerg
chiar și cele mai simple percepții ale noastre. Ele dau naștere, în noi,
oboselii. Înainte de a ne putea bucura de un rezultat spiritual, ne trezim că
deja suntem obosiți, în trup. Dar acestea sunt, în cazul percepției artistice,
suspendate ca prin miracol.
Odihna
muzicii este ontologică, este indescriptibilă. Deși se referă la lumea
nefericită de aici, muzica vorbește în limbajul ei, al cântului în orice moment
sfâșietor și înălțător de frumos. Și fiindcă este atât de frumos, de dulce,
cântul se întoarce ca refren. O dată ce se întoarce ca refren, chiar prin
dorința auditoriului, el și arătând spre suferință deja nu mai e suferință, ci,
deja, mișcare a totalității, chiar când acest cânt sună trist.
Mișcarea
Cuvântului este mișcare totală, sferică, dinamic-circulară, atotcuprinzătoare.
În muzică, tristețea este dată dimpreună cu o sumă de potențialuri ale
fericirii care sunt acolo ca să sublinieze sensul acestei tristeți, menirea ei,
direcția mișcării ei. Nu o lasă izolată într-o notă autistă, întucât chiar Bucuria
este cea care pune în mișcare tristețea cea dulce din sânul muzicii, așa cum,
în sens adânc, Învierea face posibilă crucea (prin faptul că îi dă acesteia
sens), și nu invers.
La
Mozart, despre operele lui, criticii au spus că acestea sunt adevărate simfonii
gestual-vocale. Orchestra are un rol extraordinar de a crea parcă un fundal de
aur, al bucuriei, al luminii transcendentale, pentru orice acțiune care se
desfășoară. Ascultați prima arie din Nunta lui Figaro.
Aici,
notele orchestrei seamănă cu un pas ritmat, săltat, cu o cadență grațioasă și
imperturbabilă, al unui copil ce se joacă așa, sărind ușor ca și când ar merge.
Pe această muzică orchestrală, când coborând, când urcând, parcă în aceeași
notă de joacă inefabilă, urcă și coboară totodată vocile personajelor în
conflict. Deși bucuria fondului orchestral și agitația acțiunii vocale sunt
într-un contrast evident, totuși pașii orchestrei cu cei ai vocilor se
întâlnesc uneori pe aceleași note și chiar pe aceleași secvențe ritmice, ca și
când ar coincide – ironic, jovial, sărbătoresc? – toate, împreună. În aceste
puncte de coincidență se relevă faptul că această lume care se agită și peste
care calcă pașii unui copil fericit este o lume „străvăzută” de bucurie, adică
reflectată în starea unei conștiințe „fericite”, nepătimitoare. Bucuria acestei
conștiințe poate îmbrăca, cu infinite nuanțe de subtilitate, diferite forme
estetice: de la ironie la sarcasm benevolent, la delicioasa autoironie,
mergând până la clarvederea fericită a sensului suferinței și împlinirea
năzuinței întoarcerii păcătoșilor. Muzica fiind în fiecare moment al ei o
mișcare totală, legănată, circulară, în ea fiecare fragment e o hologramă: adică, parte ce reflectă întregul. De aceea,
implicită sau explicită, bucuria (care este
însăși totalizarea istoriei suferinței) este nelipsită
din fiecare moment al muzicii, e perenă.
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu