Câteva sfaturi pentru a suporta mai ușor trecerea noastră prin lume

Să nu forțăm legile firii, să le recunoaștem măsurile și inerțiile și să ne raportăm la ele ca atare, fără a aștepta de la natura cea supusă legilor căderii și morții ceea ce ea nu poate da. Ceea ce poate fi însă schimbat este sufletul nostru, spiritul nostru și această schimbare se va reflecta în mod natural în afară. Dar nu trebuie să așteptăm încă de pe acest pământ o concordanță deplină între starea sufletului și cea a trupului sau cea legată de atmosfera din jurul nostru, pentru că dacă ar fi așa, ar trebui ca sfinții să devină automat nemuritori, să se umple instantaneu de energie nestricăcioasă, ceea ce nu este posibil în această vale a plângerii care este lumea. Iarăși, gândurile noastre poartă trene de inerție, se reîntorc periodic la vechi obiceiuri, la vechile automatisme, dar ele nu mai au o putere atât de mare asupra sufletului, pe măsură ce acesta sporește în lumina de Sus. Acest balans al micilor recăderi este pe undeva firesc, este o oscilație naturală, pentru că lumea în care trăim își cere tributul de la gândul, de la firea, de la trupul nostru.

Fiind înrădăcinate în lume, ele mai au anumite reacții care sunt ale lumii; chiar și oboseala, alternanța veghe-somn este o astfel de reacție. Dar ea nu trebuie să ne supere, nu trebuie să o respingem. Asceza extremă din start are o situare falsă: ignoră faptul că trupul se înnoiește în mod natural, când îi vine vremea, nu prin forță. Nu putem nici dobândi nemurirea trupului prin forța ascezei, sustrăgându-ne astfel legilor firii. Dar sufletul poate primi încă de pe aici în sine lumina nemuririi, care își revarsă în mod natural și discret influența.

Sfatul meu este să nu forțăm natura. Tot ceea ce facem să facem cu înțelepciune, cu iubire și cu multă răbdare. Ca și mișcarea anotimpurilor, mintea noastră trece periodic prin furtuni și răsărituri de soare, prin întristări și luminări. Această mișcare înscrisă în marea mișcare alternantă a naturii e o părtășie automată cu   aceasta, dar sufletul, înțelegând pe deplin conștient acest fapt, nu se va tulbura. El va ajunge la acea stare când se va hrăni cu semnificații, cu sensul fenomenelor, și fiind pătruns de tot sensul lor se va bucura.

Sufletul se poate detașa de minte. Când mintea începe să se tulbure, când nori negri se adună pe cerul ei, sufletul nu trebuie să se întunece și el. În ființa noastră el este subiectul contemplator și factorul stabilizator al energiilor. El este acea parte din noi care poate să nu fie supusă alternanțelor și se poate ridica deasupra stărilor fluctuante ale minții. Cu timpul, prin această influență din direcția stării constante a sufletului, mintea însăși își va dobândi un tot mai mare calm. Întotdeauna, deci, o parte din noi va fi mai fluctuantă, mai agitată decât cealaltă parte. Această disociere între cele două părți este necesar de făcut tocmai pentru a înțelege că nu-i bine să pretindem nici de la noi înșine, cu atât mai puțin de la alții, o reacție unitară absolută a ființei, o sinergie absolută a facultăților noastre, ceea ce-i imposibil pe pământ, unde energiile – prin definiție – sunt supuse marilor fluctuații și morții, organice, în final.

Să fim toleranți cu acea mișcare a energiilor supusă legilor impersonale ale firii, dar această toleranță nu se referă la păcat, ci exclusiv la ceea ce-i mișcare naturală inevitabilă în noi sau în alții. Astfel, fiind înțelegători cu natura, dar cu atât mai intransigenți cu sufletul nostru, se va ajunge la un echilibru superior, la o stăpânire discretă a elementului natural de către cel spiritual, fără a schimba cursul natural al firii, dar oprind în ea păcatul. Sfinții, excepționali psihologi, au înțeles perfect fenomenul de care vorbesc. Că ne vin tot felul de gânduri, nu-i păcat. Norii gândurilor îi vizitează și pe păcătoși, și pe sfinți.

Păcat este să ne lăsăm guvernați de aceste automatisme, să nu înțelegem că ele sunt chiar automatisme și să ne lăsăm antrenați de iureșul gândurilor, neputându-ne detașa de starea noastră. Printr-o înțelegere superioară, prin muzică și rugăciune ne putem detașa, câtă vreme rămâne în noi deschis ochiul interior al sufletului.

Niciodată să nu cedăm stărilor noastre proaste. Să nu încetăm să creăm o perspectivă asupra lor. Când și cum îți poți forma o perspectivă asupra cuiva sau a ceva? Smulgându-te din imediata lui proximitate, îndepărtându-te la o oarecare distanță și privind acel obiect sau fenomen. Abia de la o oarecare distanță începe să fie zărit întregul, începi să ai o viziune de ansamblu asupra lucrului privit. Asta să ne fie o regulă de viață: nu te scufunda într-o stare, ci distanțează-te cu sufletul de ea ca să o poți înțelege în adâncime. Astfel, starea negativă, încet-încet, se va dizolva.

Carmen Caragiu (1965-2015)