Codurile secrete ale frumuseții

Dialoguri interculturale, acum 10 ani. 

Ashesh R.: Care ar fi criteriul de obiectivitate al adevărului participativ? 

Caragiu C.: Codurile secrete ale frumuseții. Frumusețea poate fi descrisă ca o suită de asocieri și disocieri surprinzătoare, chiar bulversante, menite să restabilească adevăratul sens al binelui și frumosului. Frumusețea – cea naturală, dar mai ales artistică – surprinde întotdeauna. Blaga, în România, a analizat specificul misterios al intropatiei estetice. El a vorbit de o obiectivare pe un plan impropriu. Acesta e materialul artistic, care înlocuiește materia impenetrabilă. Chiar și frumusețea biologică sugerează existența unui artefact, ca un fel de modelare cu mâna altuia, din care se presupune că ar ieși un lucru artizanal, ușor miniatural, care favorizează ca atare abordările îndrăznețe și agresiunile ludice. În acest punct, conflictul dintre mișcare și formă se suspendă. Un lucru artizanal nu are feed-back de graniță. Intuitiv, sugestiv, stricarea lui nu înseamnă stricăciune biologică. E penetrabil tropic, nu topic. Arta reabilitează vertijul. Ridică blocajele simțului kinestezic. Permite culisarea liberă a minții pe axa timpului și spațiului. Vindecă răul structural de mișcare. Imaginea frumuseții fizice, ușor agresate, ușor reificate sau „stricată” cu iluzii optice apare frecvent când deschidem cărțile lui Thomas Mann. Ea sugerează, la fel, o constituție tropică – de la trop, FIGURĂ de stil –, cu niște pereți interni de imagini. Osatura frumuseții, astfel decelată, ca un artefact, netezește, încă o dată, calea unei pătrunderi tropice, nu strict topice, în secțiune. Răul de cădere în secțiune e boala confruntării noastre cu materia impenetrabilă, res extensa, cea care ne prinde viața la mijloc, în căscătura secțiunii fatale. Dimpotrivă, în poezie, în orice direcție am înainta, se deschid uși, ca niște portaluri de intrare în lumi crescute instantaneu. EXISTENȚELE CLIVEAZĂ DUPĂ ÎNTREGURI, NU DUPĂ PĂRȚI. Din orice punct am privi, crește floarea unei figuri de stil, ca o benefică vasodilatație ce împiedică tromboza, anoxia. Când punem pasul greșit, se schimbă referința și astfel se redresează totul, ca și când am înainta într-o direcție permisă. Dacă o fereastră a fost spartă în țăndări, cu zgomot și hărmălaie, vin comparația și metafora și repară tot neajunsul. Astfel, lasă de înțeles că aici a fost vorba de un țambal dezacordat, care scoate sunete hilare. Atât de eficient este efectul de realitate al tropilor, injectați ca să producă anxioliza, încât nu se schimbă odată cu ei doar imaginea, ci și culoarea stării de spirit. Dacă Thomas Mann s-a referit la „gura sfâșiată” a personajului său, înseamnă că el a dat liber mișcării printr-un exces de penetrație în imagine și, astfel, a apărat mai bine chipul, accentuându-i expresivitatea. Vechiul univers al ciocnirii corpurilor, ce prindea viață la mijloc, în căscătura secțiunii fatale, a rămas undeva departe. În calea minții stau uși turnante, lăsând să treacă întregurile așa cum a trecut Hristos prin ușile încuiate... Naufragiul gândirii, lovită și sfărâmată de stânci structurale, e lăsat undeva în urmă, în momentul când sufletul începe să plutească. Nu-i întâmplător faptul că muzica este cea mai dezlănțuită formă de mișcare, avântându-se cu ochii închiși, ca într-o cădere liberă. Și că ea lovește fără a sfărâma nimic. Poate produce doar fiori de eliberare. Un paradox, nu?... Nu-i ușor să înțelegi frumusețea. Dar frumusețea este un nucleu foarte concentrat de semnificații, CE NE VORBESC DESPRE UN ALT TROPOS al lumii, reieșit mai ales din felul cum reacționăm. Noua lume e ca o fotografie încă nedevelopată în oaza de emulsie sensibilă. 

Ashesh R.: Înțeleg că întruparea artistică are loc pe un plan impropriu, ea se face în imagine, în cuvânt, sau mai bine zis în fenomenologia acestora, nu în fenomenologia lucrului reificat. Putem vorbi de o materie imaginală, sau de o altă materie, care actualizează prioritar forma și potențializează substanța? Cum se poate acest lucru? 

Zaman L.: Un lucru e sigur: injecția de concretizări artistice își înfige acul pe traiectul simțului realității, ce se scaldă în DULCEAȚA DE qualii. Cum spunea Carmen, putem vorbi de o realitate fizică, nu neapărat de una materială. Simțul fizic nu-i străin de o anumită configurație a libidoului. Arta creează realitatea fizică, una care nu se derealizează precum cea materială. Fizicul e legat de chip, de iconicitate... Se și VORBEȘTE DESPRE FIZICUL CUIVA... De aceea se și spune că în artă cuvântul își redobândește o parte din puterea sa originară, forța creatoare vie.

Carmen Caragiu (1965-2015), 20 Noiembrie 2013