Creațiile autentice și fenomenul receptării

E adevărat că timpul e un fel de loc de gestație pentru o operă de artă care urmează să se nască în conștiința publică, dovedind ÎN TIMP că nu e un avorton. Așa a fost cazul și cu Bach, a cărui operă nu a fost canonizată de contemporanii săi, ci abia un secol mai târziu. Dar acesta e deja un caz prea notoriu. Ce ne facem cu cazurile mai puțin notorii de reușită artistică, acelea care nu impun cu timpul un CULT PUBLIC al lor, de mare anvergură, ci generează doar mișcări de trupe în jurul unor bisericuțe... Arta contemporană, se pare, e condamnată în mare parte la mari concesii făcute unui public care cere accesibilitate imediată, divertisment mai degrabă ieftin, în detrimentul valorilor intelectuale și estetice. Estetica ancorată în prezent se confruntă cu dimensiunea pragmatică a fenomenului artistic, ce suferă de o dependență cronică față de receptor. Totuși, să nu ne plângem. Creațiile autentice își taie și astăzi albia lor pe anumiți versanți ai conștiinței colective. Dar sunt necesare discuții, cum spuneți dvs., pentru a conștientiza o valoare, nu doar pentru a o declara ca atare. Mult mai interesant mi se pare fenomenul receptării, azi, a operelor trecutului. O receptare care eliberează aceste opere de strânsorile dogmatice și de judecățile de valoare extraestetice care adesea le țineau prizoniere în timpul apariției lor.
  
Carmen Caragiu (1965-2015), Octombrie 2013