Chemare

Să înălțăm împreună o rugăciune spre Creatorul lumii și al luminii,

Cel care ne-a trimis, înainte de Crăciun, o steluță.

Este steluța noastră, nu una obișnuită,

ci un rod al iubirii care i-a unit pe muritorii ce au gustat nemurirea.

Steluța va ajunge din ce în ce mai aproape de noi

și mâine va fi un ochi, lipit de geam.

Tot cerul ca o plăpumioară se strânge în jurul noului-născut,

și cu tot cu el se coboară, ca să-l pună

în brațele mamei prea-iubitoare. Binecuvântat dar!

Raza stelei nu se risipește ca o lumină trecătoare.

Lumină neatinsă de moarte,

aceasta-i fărâmă din Lumina Învierii.

Legile morții se frâng sub puterea iubirii!

Depărtările își dau mâinile și închipuiesc,

ca din niște gratii, din cele patru zări,

un pătuț de copil, un loc nespus de intim!...

Acum, adâncurile cerului nu ne mai sperie,

cu abisul lor lipsit de viață și de neatins,

ca un țintirim gol din care nu ne privește nimeni.

Pentru prima dată, suntem priviți! Și suntem

priviți de aproape... Aproape atinși de înțepătura razei mici,

ni se înfioară auzul și fruntea, în clipa supremei întâlniri...

El e aici...

Cerul stă sub o frunză. Depărtarea împăturită strânge în cutele ei

apropierea, ca pe un nou-născut. 

Carmen Caragiu (1965-2015)