Punctul de plecare al artei - o foarte secretă intimitate

Religia indiană e 99 la sută secretată de simțul artistic. Ca în artă, negativul capătă valențe pozitive. Logica expresiei nu cunoaște separarea între pozitiv și negativ, nu cunoaște cenzura psihică. Expresivitatea poate acoperi totul, asta înseamnă că dintr-un singur neașteptat gest totul poate fi smuls spre lumina semnificației fulminante. Pozitivare continuă. Poezia are PH-ul șapte, a fost chiar titlul unei intervenții la simpozionul recent, o prelegere despre chimismul poetic făcută de mine împreună cu colegul R. Chandrashekar. O altă prelegere, dintre cele mai populare, pentru că au fost și cele sofisticate, academice, a fost inițiată de un grup de studenți - vom posta parțial și pe youtube din seria de dezbateri - care au propus să vorbim despre... satanismul din Twin Peaks. Pe mine m-a amuzat nespus această temă, pentru că am adorat serialul, iar lectura lui în cheie satanistă n-are nici o legătură cu mesajul filmului în cheie artistică. Prin anii două mii, nu-mi stătea gândul decât la Twin Peaks, efectiv o capodoperă de stilizare artistică. Să reținem în primul rând un lucru esențial: în Twin Peaks nu ne aflăm într-o morgă, unde sunt aruncate alandala cadavre, ci într-un loc special unde sunt filmate CU ÎNCETINITORUL chipuri sau corpuri culcate pe spate, așezate astfel cu grijă, aproape cu senzualitate. În poetica noului roman francez, asta se numea modelare afectivă în condiții imposibile, de parcă lumea începe și se sfârșește cu imaginea unui CHIP atrăgător, care rezistă în lumină, sub ochiul operatorului, preț de un timp cvasi-infinit care nu poate fi măsurat cu tic-tacul entropiei OARBE. Umberto Eco a putut vorbi de iconicitate, în acest sens. El a opus materialismul nu spiritualismului, ci iconicității, imaginalului. Modul cum e ținută în durată o imagine e în strânsă legătură cu un simț al indefinitului ce dă măsura reușitei actului artistic nu prin faptul că se proclamă pompieristic eternitatea, ci, din contră, pentru că dispare nevoia de asigurare la eternitate. Nedeterminarea, plutirea sunt consecința dispariției nevoii de asigurare. Această dispariție a nevoii respective reclamă mai degrabă un limbaj medical, ținând de reflexe, de fiziologie, de reacția subtilă a sinapselor, care e mult mai potrivit decât un limbaj al afirmării în regim luminos, asigurator, al imaginii. A lăsa o imagine să se întunece liber, a nu opri jocul amețelii, a nu te împotrivi mișcării ondulatorii a cuvântului sunt acte de virtute artistică. A nu forța cu nimic o imagine înseamnă că nu te temi pentru ea, înseamnă a o apăra indirect. Ideea că prezentarea unei crime sau a unei situații de posedare psihică într-o operă de artă sunt atitudini imorale e depășită, cel puțin la noi, de la Maiorescu încoace. Moralitatea în artă nu e practică, ci ideală, s-a zis. Dl. Zaragiu, ilustrul tău părinte, țin minte că a încercat să ne explice asta. Și a făcut-o cu o forță de convingere unică. Așadar, revenind la băieții de la Londra, zic că erau adorabili pentru că suceau problema pe toate părțile, dar până la urmă n-au reușit să-mi sucească mâna, așa cum au încercat. Când ne întâlnim, îți înmânez un studiu publicat semnat de mine, o reinterpretare a lui Derrida foarte apreciată, de altfel, care analizează exact subtilitățile cu mare schepsis ale acestei problematici extrem de recurente, cum îți spuneam, în estetica indiană. Trebuie să redeșteptăm conștiința artistică. Ea e cheia înțelegerii lumii, pentru că în artă se schimbă reacția profundă, categorială; de aici se pornește, dintr-o foarte secretă intimitate, nu de la modificarea exterioară a unei imagini despre lume. Că e rai, că e iad, cu ce mă-ncălzește, dacă țin inveteratul obicei de a ma raporta la imagini în același mod... Dar asta se cere demonstrat riguros, și eu zic că împreună cu echipa mea de lucru suntem pe cale să reușim ceva important.

 

Carmen Caragiu (1965-2015)