Scenele văzute la adăposturile
cu câini capturați sunt cutremurătoare. Sunt scene cu dublu click în sufletul
nostru, de unde sunt activate senzații indescriptibile, cu ecouri mitologice, preistorice,
care par că vor să răzbune situația actuală, cu împușcături de ecouri ce trimit
imagini abisale despre frățietatea primară dintre om și câine, în momentul când
animalul a cunoscut ce-i credincioșia, iar omul vânător a cunoscut ce-i
prietenia cu fiara. Am văzut acolo, la adăposturi, ochi omenești înveliți în
blană de câine, l-am văzut pe Enkidu părăsit de iubitul său prieten Ghilgameș, am
văzut un celebru mit al prieteniei dintre om și animal scris de-a-ndoaselea,
erau acolo și priviri absente, care nu se mai puteau ridica să fixeze alte
priviri, suflete care se loveau de fier și lătrau la gratiile de fier. De aceea
consider că trebuie insistat pe această temă de o importanță nevralgică pentru
om, e vorba de co-evoluția omului și a animalului în ordine sufletească, e
vorba de domesticire, de împrietenirea cu alte specii. Este aceasta o
posibilitate de creștere împreună care ia adesea înfățișări de necrezut, ce sună
fantastic. A se vedea, în acest sens, clipul de răsunet „Prietenie adevărată între
om și leu”. Un mare etolog roman, pentru care am o prețuire fără cuvinte,
Mihail Cociu, cel care a studiat intens psihologia animalelor, a arătat ca
instinctul comandat de creier seamănă cu uitarea subită, aducând cu sine
comutarea bruscă a semnificației unui lucru. La rândul său, Konrad Lorenz, părintele
etologiei, care înseamnă studiul comportamentului la animale, afirma că
instinctele au un parlament al lor, în care când unul, când celălalt deține
supremația. „Mirosul sângelui este un stimul-semnal foarte important pentru
animalul carnivor și el poate comuta imediat impulsurile nervoase de pe
circuitul comportamentului de joc pe cel al comportamentului de pradă. Și
dintr-o dată omul își pierde în mintea animalului semnificația de partener de
joacă, devenind o posibilă pradă”. Citat închis din Cociu. În acest moment,
oameni buni, animalul nu ne mai VEDE. Viteza de reacție fulminantă și automată
este la animalul sălbatic o necesitate vitală dură și tragică, d.p.d.v. uman,
cerută de lupta pentru supraviețuire, când de rapiditatea și caracterul automat
al unui gest depind salvarea vieții și capacitatea de hrănire, ÎN CONDIȚII
LIMITĂ. Dacă n-ar UITA rapid, dacă ar ȘTI că ucide, dacă s-ar apuca să
delibereze, atunci bietul animal ar pierde timp și și-ar pierde viața. Acesta-i
paradoxul tragic al foamei, descris de Labiș în „Moartea căprioarei”, acesta-i paradoxul
răutății iraționale, cel care te face să plângi, dacă îi pătrunzi motivațiile
contradictorii. Câinele gonit se apără de pierderea iubirii recăzând în iraționalitate,
în aparenta „răutate” a UITĂRII. Tot astfel, în psihiatrie se consideră că
AMNEZIA e o soluție psihică de APĂRARE la limită. Acolo, în adăposturi, câinii
se înrăiesc, mulți au priviri absente, ce deviază straniu de la axa de legătură
directă OCHI-OCHI. Totuși, omul există în univers. El e menit să se ridice prin
conștiință deasupra instinctului. El trebuie să manifeste acea iubire care să-l
facă PREZENT în sufletele viețuitoarelor, suflete triste în care locuiește mai
mult ABSENȚA, decât prezența. Dar interesant mai ales este faptul că în
condiții de liniște, când nevoile primare au fost satisfăcute, animalul se arată
foarte interesat de stimulul uman, de încurajările inteligenței TREZE, e
receptiv pe o curbă crescătoare la chemările dragostei necondiționate. Câinele,
însă, și-a însușit această facultate de a iubi dincolo de așteptări. Credincioșia
lui e proverbială. Totul trimite la un mit faimos, care întrupează cu maximă
strălucire dramatică semnificația prieteniei dintre om și animalul umanizat.
Este vorba de mitul lui Ghilgameș și al lui Enkidu, considerat de mulți
comentatori ca fiind cea mai frumoasă și tristă poveste de iubire din câte
fost-au auzite. Credincioșia lui Enkidu, patrupedul cu blană și cu ochi de om, față
de Ghilgameș, care îi va deplânge moartea cu o jale care depășește în intensitate
orice bocet uman, atinge corzile unei sensibilități foarte complexe, chiar sau
mai ales din perspectiva omului actual, cât a mai rămas din el om. „Pe
Enkidu, pe prietenul meu, îl plâng, ca o bocitoare, plâng amarnic; securea mea
vânjoasă, sprijinul meu puternic, jungherul meu credincios, scutul meu de nădejde,
mantaua mea de sărbătoare, mândrele mele podoabe..., fratele meu mai tânăr... Ca
unei mirese, îți acopăr fața, ca un vultur mă tot rotesc deasupră-ți, ca o
leoaică ai cărei pui s-au prins în capcană, mă zbat crunt înainte și înapoi... De
durere pentru prietenul meu mă înfășor în zdrențe și fug în pustie...” (din
Plânsul lui Ghilgameș, la moartea lui Enkidu).
Pentru că tot suntem la
capitolul Ghilgameș și Enkidu, o să încerc să dau traducerea unui poem recent
scris și publicat în limba hindi, în format jam session Ravi Pradhan și
subsemnata, un poem dedicat dramei câinelui din țara Mioriței. Se intitulează
„Poem de jale pentru fratele Enkidu, câinele”... Așadar, urmează să se deruleze
un poem. „Ca un viteaz s-a luptat cu hingherii, până când l-au doborât, l-au
lovit în frunte ca pe Enkidu în cea mai tristă poveste cunoscută de om... /
Amară soartă, la căpătâiul câinelui nu s-a așezat să plângă nici un Ghilgameș./
La malurile Lemanului șezu și plânse omul singur, cel care plânge numai în povești,
iar când poveștile se termină, el se ridică de aici și pleacă... / Locul fără
de loc al câinelui e acum o cușcă în care încap dobitocul și mâncarea lui, iar
la cușcă, pe latura ei din afară, stă scris neciteț „câine rău”. Câinele rău
nu-i rău, nici atunci când colții lui de cremene se aprind unii de alții, numai
că el nu ne VEDE, să înțelegem asta, oameni buni... / Să fim încredințați că nu
ne VEDE; Enkidu trebuie să fie orb, ca să se arunce cu furie asupra prietenului
iubit... / Nici noi nu îl VEDEM pe el, în negura timpului s-au topit
dragostele, nu ne aducem aminte de fața lui albă, de lacrima privirii cuvântătoare
cu care gura ne-o învelea. / Enkidu și Ghilgameș au ajuns doi străini; nu se știe
cine-i omul și cine fiara. / Enkidu al nimănui, omul închis în blană de câine, a
uitat să plângă, după ce mult a mai plâns, când dragostea omului și-a închis
porțile cu lacăte grele. / De pretutindeni e gonit; nu-l mai primesc oamenii, fiarele,
nici atât./ Enkidu câinele stă închis într-o temniță fără turn, un loc meschin
unde zi și noapte mișună puricii vedeniilor. (Drăcușori mari și mici sar din față
și-l ating cu un deget mic din spate, făcându-l să se-nvârtească-n loc, de-ai
zice, privindu-l, că vrea sa se scarpine.) / Și nimic nu poate fi altfel. / Și
totul se rotește la fel, la infinit, ca un carusel fără umbră de om în el... //
Glorioase vremuri apuse, acelea în care / prietenul câine și omul colindau câmpiile
mănoase, hrănindu-se unul din viața altuia ca fratele din frate, ca albina din
florile dulci... // Vino, Enkidu, prietenul nemângâiat al inimii mele... //
Acest câine cu ochi ageri, dar cu suflet orbit vede cu dinții. El vede fier și
latră la fier. / Gura lui e ca un stâlp înalt, / de care foamea și setea îl țin
legat cu lanțuri scurte. / Capul lui cu păr de cuie răsucite în dureri sprijină
garduri. Pe el nimeni și nimic nu-l sprijină. / Totul apasă pe el. // Un singur
câine părăsit și bolnav duce în spinare tot pământul. / Câinele sprijină cu
trupul lui lovit, searbăd zidurile de beton pe lângă care trece, sprijină / arborii
bătrâni de pe marginea drumului, cu umbra lor înclinată și amenințătoare. / Cu
ochii-n jos fuge, pentru că lucrurile toate s-au înțeles sa îl alunge. / Din
zodii întunecate, axa pământului se înclină la unghi ascuțit peste fugar / încercuindu-l,
închizându-l într-un pătrat de umbră neagră. / Și acest cerc pătrat care se strânge
nu are urmă de loc în el. E mai vid decât vidul însuși și mai negru decât
smoala urii. / În cercul pătrat al inimii omului, / va muri sugrumat cel care a
pătruns în umbra de culoarea punctului. Va muri din lipsă de loc / cel pe care
dragostea prietenului nu îl primește. // El e Enkidu, prietenul părăsit al
inimii mele... // Câinele bolnav și singur nu are loc pe pământ, /gonit e până și
din mădularele trupului său. / Ochii lui mici și bolnavi sunt împinși afară din
orbite, ca un fir de zeamă, / ca doi bătrânei zvârliți în frigul iernii, din
casa lor de-o viață... / Carnea se întoarce împotriva cărnii, lacrima ce arde,
împotriva ochiului ars de ea. / Părul lui aspru ca securea junghie pielea ce
i-a dat să sugă, limba / atârnă grea ca o aripă tăiată. / Sufletul plânge cu sânge.
Sufletul plânge cu sânge. // El e Enkidu, prietenul pierdut al inimii mele... //
Celui mai bun prieten al omului, câinele Enkidu, / i-a fost acoperită cu pânză
de moarte privirea / înainte ca ochii lui să plece de aici, dintre noi. /
Bocitoarele s-au grăbit să-i cânte de jale și de despărțire, dar el nu pleca...
și nu pleca... și nu pleca. // Vino, Enkidu, iubirea mea... // Enkidu câinele
latră și mușcă, dă să sfâșie, e atins de turbare, dar să nu îndrăzniți să credeți
/ că ne VEDE. / Credinciosul Enkidu își așteaptă prietenul care nu mai vine. Niciodată
el nu sfâșie fața iubirii, atunci când se face VĂZUTĂ. Și cine spune altfel, blasfemie
face. // Acum el nu vă VEDE, și nici voi pe el... / Aici nimeni nu vede pe
nimeni / și pretutindeni se înalță GRATII și VEDENII... // Vino, Enkidu, prieten
nevăzut al inimii mele”.
Acesta a fost poemul ocazional, scris cu gândul la tragedia câinelui
prietenului nostru. Să nu credem că el nu știe ce-l așteaptă: moartea
„curată”, spălarea pe mâini, dezinfecția sufletului de murdărirea lui cu
imaginea câinelui. El simte totul. Telepatia e dovedită științific și e o
facultate psihică încă activă în sufletul animal. Dacă puii despărțiți de părinți
sunt duși la mare distanță și omorâți, în aceeași clipă encefalograma părinților
reacționează clar. Fără să știm, lumea de lângă noi se umple de rezonanțele
oceanice ale durerii. Și să nu credem că acestea nu ne afectează. Noroc cu
copiii, care nu se spală așa de ușor pe mâini. O fetiță de la un cerc creativ
mi-a arătat astăzi isprava ei, citez pe sărite: „Lumea și-a găsit odorul / E Urât-Mirositorul
/ Snupidupidu îl cheamă / Numai bun de pus în ramă. / ... / Și-un Urât-Mirositor /
E al mamei lui odor”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu