Putem spune, metaforic,
despre semnificația Concretului, că el este dimineața Zilei celei de-a Opta, că
are gustul unic al stării desăvârșite de la coacerea vremurilor. Repet,
concretul religios se plasează în sens deopotrivă ontologic și valoric la
capătul lucrurilor și al timpului, fiind ultimul în ierarhia cunoașterii umane,
ce tinde să se facă treptat părtașă la Lumină – Lumina Originară cea vie,
grație căreia vederea în parte se va transforma în vederea întregului!
S-ar putea afirma, în
consecință, cu referire la acest Concret Viu înzestrat cu întâietate de esență,
că el este și cel mai abstract și cel mai îndepărtat de om, este nevăzutul,
subtilul, inaccesibilul însuși, ultimul punct după care tânjim, deopotrivă cel
mai vechi și cel mai nou, cel mai elevat, este trupul Cuvântului pierdut ori
punctul Omega, a Cărui prezență va depăși orice închipuire fantomatică.
Formulând o butadă: concretul
este „abstractul”,
este nevăzutul, suprafirescul, chipul neapropiat ce bate ca o inimă în adâncul ființei.
Dacă filosofia
omenească are pretenția să se ridice de la concret la abstract, mistica isihastă
participativă înaintează în sensul invers: de la abstract spre tot mai concret, așezând valoric
concretul deasupra abstractului, și astfel făcându-și o țintă supremă din
concretizarea oricărei trăiri religioase. De aceea a fost numită și „mistica
Icoanei”.
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu