„Melancholia” de Petre Buciu, vecinul nostru de facebook.
O compoziție interesantă pentru un începător. Sunt demne de reținut
valorificarea eterogenității timbrale și dezvoltarea prin variațiuni care
excelează prin climaxul decliv, un fel de crescendo în jos, suflat prin alamă
cu cel mai grav acroșeu. Eterogenitatea timbrală e pusă în valoare prin faptul
că peisajul vocii orchestrale, cu aspect de pânză di...fuză, evanescentă, e secționat
de suflul aspru al alamei, ce trage o falie adâncă în corpul sonor suplu și visător
al corzilor ce cântă la unison. Această secțiune de arteră centrală dă drumul
la sângele melancoliei, care inundă totul, fără să murdărească nimic...
Timbral, efectiv, se creează o culoare de contrast impresionant, un roșu întunecat
ce lovește ochiul interior, dar care nu tulbură vederea. Muzica valorifică
maiestatea fie și tragică a tempoului lent, amplitudinile mari, îmbrățișările
prin evocare, și știm că evocarea înseamnă o paradoxală îmbrățișare a morții, a
trecutului. În artă, stupoarea melancolică marchează simultan înghețul și
dezghețul viziunii. Trecutul e în noi punctul mort, locul cel mai sterp al ființei,
spunea Beethoven cel din facsimile. Aici trebuie însămânțată muzica, picătura
miraculoasă a sunetului, sentimentul tonal. Nu există artă acolo unde nu există
perspectivă inversă, înaintare cu fața spre ce se află înapoi. Durata sunetului
muzical nu exprimă timpul, ci ieșirea din timp. A ține sunetul în durată înseamnă
a trece prin moarte, concluziona același Beethoven, tot el afirmând că a
executa o rotire completă înseamnă a te abandona. A te abandona înseamnă a părăsi
logica luptei. A părăsi logica luptei - ceea ce nu-i un act de voință, ci de
grație, arta însăși fiind grație - înseamnă a trăi indefinit, nu a muri, moartea
fiind totuna cu viața condiționată. Vedem, dar, că sângele e liber să țâșnească,
înțelegem că muzica ne ține în viață cu venele deschise, cu fiori reci pe pielița
mâinii, și totodată că timpul de coagulare dispare, pentru că nu exista un sfârșit
în curgerea înainte a muzicii, asemănătoare cu o curbură infinită. Să fim atenți
cum înțelegem valoarea melancoliei ce saturează de frumusețe arta, să nu-i
psihologizăm prea mult sensul. Ca estetician, dar nu mai puțin ca om, mă văd
obligată să atrag atenția în acest sens. Arta depășește lumea senzațiilor
psihologice așa cum le cunoaștem, și toți esteticienii responsabili nu încetează
să opună emoția psihologică emoției estetice. Melancolia motivată extraestetic
nici n-ar putea produce acel efect înfiorător de delăsare gravă pe care ni l-a
transmis această bucată, Melancholia. Psihologii spun vrute și nevrute. În artă
te adaptezi simultan la viață și la moarte, nu mai poate fi vorba de un răspuns
negociat dat necesității sociale... Asistăm la un cu totul alt fenomen. Cu adevărat
singura zonă a psihicului în care se poate cultiva tristețea este zona estetică.
Prin recursul la distanțarea afectivă estetică, care în muzică, de pildă, ia
forma temporizării și a legănării, prin care timpul săgeată e frânt, prin
contemplație - fericită și îndurerată totodată - devine posibilă trăirea
pozitivă a durerii, pe înțelesul oricui, melo-drama..., de ce n-am zice și așa.
Putem caracteriza emoția imanentă artei ca fiind o senzație devenită „senzație
a senzației”, plăcere a durerii, în virtutea unei detașări și totodată înălțări
contemplative, denumind-o, pe drept cuvânt, „metasenzație”; „metasenzația”, a cărei
existență absolut dezirabilă și controlabilă expresiv în cele mai fine amănunte
nu mai cunoaște deloc minusurile și plusurile, maniile și depresiile, inhibițiile
și compensațiile, într-un cuvânt: stările de conflict brut, specifice
psihologiei extraestetice impure. Nu rezoluția psihologiei, imposibilă, în cele
mai multe cazuri, ci rezoluția melo-armoniei posibilă practic în orice
tonalitate afectivă - după cum muzica e liberă să-și trăiască „postludiul” în
orice mod sau tonalitate, care poate deveni tonalitatea fundamentală, majoră sau
minoră, tristă sau veselă, exaltată sau depresivă, este prioritar reprezentativă
conceptual pentru a evidenția, cu specificul ei unic, trăirea estetică a unui
fapt de viață sau de moarte. Aceasta a însemnat, în esență, abolirea contradicțiilor
existențiale, a „marșa” funebru și bacovian... „În cele mai dulci cântece se deapănă
cele mai triste gânduri”... Reușind să fie o rezoluție afectivă în toate
tonalitățile, pozitive și negative, arta ne poate elibera astfel afectivitatea în
chip exhaustiv și mistic. Muzica ambientală audiată cu această ocazie mi se
pare excelentă pentru a ilustra, într-un eventual audiobook, poezia lui Mircea
Ivănescu, poet nepereche. Îmi pare bine că d-na Liliana Dumitrache și-a dat
like-ul pentru tânărul pasionat de tainele compoziției.
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu