Muzica e ca o geometrie a sufletului, o geometrie vie
și sacră. Dacă, așa cum o cunoaștem noi, geometria este o știință a figurilor
spațiale, care au o semnificație mai degrabă extrasufletească decât un
simbolism spiritual, muzica este și ea un fel de „geometrie”, a înlănțuirilor
de sunete, între care se deschid „figuri” sufletești, „unghiuri” afective
dintre cele mai variate, „lumi” de tensiune emoțională care țin în ele, ca
într-o sămânță, universuri „schimbate la față”. Căci, trebuie spus, această
tensiune sufletească exprimată de muzică este în sine o lume vastă sau este ca
și originea unei noi lumi. Un semiton are puterea să ne azvârle în cer sau în
infern. În muzică, o singură nuanță poate fi decisivă, poate fi izbăvitoare.
Acest adânc al sufletului, această rezonanță infinită
a exteriorului în interior, ca și a interiorului în interior (înțelegând, aici,
o căutare de sine sau o armonizare cu sine însuși), se desfășoară pe durata
muzicii. S-a spus despre muzică: o putem descrie ca pe o succesiune de stări
ale sufletului. Din capul locului se cere precizat, aceste stări ale sufletului
în muzică izvorăsc nu doar din om, din subiectivitatea sa, ci și, mai ales, din
lucruri, din peisaje, din felurite amănunte prin care se exprimă sufletul
lumii. Emoțiile induse de muzică nu sunt personale în sens egoist, ci, mai
degrabă, sunt transpersonale sau suprapersonale. Este o fericire intim legată
de expresie, revărsată din afară și în afară.
Muzica deschide vederea tainică a ochilor sufletești.
În muzică „vedem” și „auzim” lucruri și peisaje, vedem și auzim chipuri și
forme… Ne sunt ele exterioare, sau interioare? Legea intimă a muzicii este ca
orice peisaj să fie subîntins de o stare a sufletului, de parcă spațiul ar
curge ca un fluviu din sufletul nostru sau chiar dintr-un suflet tainic,
neștiut, mult deosebit de al nostru. Dar, întotdeauna, el caută să ajungă la
inima noastră.
Legea armoniei tonale constă în subzistența sufletului
în tot ce există. Raporturile dintre sunete nasc întâi o stare de suflet, din
care apoi izvorăsc figurile spațiului. „Atmosfera” sufletului le este originea.
Puterea tonală are, deci, o forță creatoare de „cosmos”, pentru că ea traduce,
în limbajul muzicii, puterea cauzală a sufletului.
Nimic din ceea ce există nu poate fi perceput ca
„obiect”, căci în orice moment muzica desfășoară o relație totală, „între
subiecți”… O nostalgie nestinsă și indeterminată aureolează întreaga existență
sonorizată… A cui e tânguirea de adiere pătrunzătoare pe care gura de lemn a
flautului, răsunând omenește, o șoptește cu note acute și vibrante, în
răstimpuri inegale? Cine strigă? Cine ne cheamă și de unde, pe neanunțate? Căci
asta nu ni se indică clar.
Adevărul e că puterea muzicii răstoarnă în psihologia
noastră toate reperele mentale axate pe identități neconforme cu esențele. În
universul muzicii, nu există puncte cardinale fixe. Nu există orientare binară,
aceea care scindează existența în subiect și obiect. Nu mai funcționează vechea
opoziție între „tu” și „eu”, fundamentată pe egoism. Universul se fluidizează
și se spiritualizează, curge de la unul către toți și de la toți către unul:
iată unul din miracolele înfăptuite de muzică.
O proprietate a sunetului este caracterul său
instantaneic, de apariție vie, care interacționează subiectiv cu memoria
noastră în care s-a întipărit cursul anterior al muzicii, căci muzica nu lasă
urme în afară, decât în lăuntru, unde numai sufletul o poate reține. Din
această suită de asociații sufletești se naște „densul”, „greul”, „plinul”
spațiului muzical și toată coerența sa, fundamentată pe o viață sufletească
activă.
Cu reperele lumii căzute nu ne putem orienta în
paradisul eshatologic. De aceea, în muzică pare că domnește, suverană, o
intensă și pozitivă nedeterminare.
Perihoreza lumilor sufletești e instantanee și nu
depinde de parcurgerea în timp a distanțelor, de mișcarea acelor de ceasornic.
Această instantaneitate face ca timpul să se contracte brusc și infinit și
totodată face ca fiecare clipă să se umple de durată, să se dilate la
dimensiunea calitativă a eternității. Limbile ceasului se dau peste cap.
Punctele cardinale par că dispar, o dată cu hărțile. Consecința imediată este o
stare de inefabilă fluiditate a trăirii, în momentul opririi „ceasornicului” spațiu-timp.
În același timp,
paradoxul muzicii constă în faptul că această stare de nedeterminare (marcând
slăbirea sau abolirea reperelor lumii vechi) coexistă cu geneza formelor
sufletești, a reliefurilor pline de substanță interioară specifice noii
existențe. Universul a devenit cu adevărat o casă a sufletului, oferindu-i
acestuia o protecție deplină și constantă. Aici, în muzică, nici o liniuță,
nici un desen intonațional cât de mic nu rămâne în afara deplinei noastre
atenții sau încuviințări afective; și orice formă care se naște cunoaște,
astfel, o geneză afectivă, de parcă în ea un suflet se naște, se afirmă sau se mișcă
în interiorul unei relații vii, uneori, ca un ied ce zburdă…
Dacă în geometria
vidă, a formelor fără suflet, raporturile între linii și elemente sunt fără
ecou sufletesc, sugerând, deja, „golul” unei existențe
fără sens ce poate fi măsurată și definită exclusiv cantitativ, din contră,
muzica proclamă tocmai imposibilitatea de a te raporta la orice element sau
semnal existent, indiferent de unde vine el, în alți termeni decât cei ai
relației sufletești. Muzica este ca un ocean de prezențe, și susurul ei cel mai
stins, mai indefinit, mai apropiat de tăcere, este, și acesta, ori, mai ales
acesta, la fel de intens ca și un sunet plin. De aici, „densul”, „greul”, „plinul” muzicii, trăirea ei magnetizată cu sentimentul că
nimic din câte sunt nu se epuizează și că limita cea mai de jos este totodată
adâncul cel mai de sus. În muzică, tot ce nu „auzim” (tot ce-i mai „umil”) se aude, pentru
că sufletul îi dă cuvântul!
Ca o developare a
unei pelicule întunecate, în baia emulsiei afective, străfulgeră azurul spațiilor
deschise din această tainică peliculă a trăirii. Muzica ne aduce cu ea vederea,
ne redă vederea deplină, înăuntru și în afară, nu atât prin faptul că vedem
(deși este adevărat că și această funcțiune a văzului devine cu siguranță mult
mai sensibilă, mai amănunțită, mai penetrantă decât în mod obișnuit), ci prin
faptul, mai ales, că universul însuși își arată fața sa umană, expresivitatea
sa uluitoare, el începe să existe ca SUBIECT, pentru a fi văzut, contemplat,
iubit. În muzică și în artă, în general, universul și-a încetat existența
înstrăinată de „obiect”, redevenind „subiect” vizavi de om. De aici, inepuizabila complexitate și
fierbintea bogăție interioară care se revarsă de pretutindeni, cu fiecare
sunet. Ori, cel puțin, așa ar trebui să sune o muzică mare, oglindă a
realității transfigurate.
Văzul
transcendental nu poate acționa în absența corelativului său, care este lumea
schimbată la față. Aerul se îmbujorează, lucrurile își deschid ochii către om,
freamăte și țâșniri misterioase și insistente ne trimit, dinspre lucruri,
impulsuri electrice în nervi. Totul palpită, iar această inedită vitalitate
CUVÂNTĂ, intră în dialog cu omul. Structura intimă a spațiului cunoaște
organizarea plurală și personală.
La Mozart, starea
fundamentală a sufletului, care este bucuria în lumină, schimbă culoarea
universului. Albastrul afectiv cel mai pur se răsfrânge pretutindeni, și în el
se reflectă de asemenea viteza îngerească a gândirii, acțiunea pură și castă,
caracterizată simultan prin puritate și o extraordinară energie, pe care numai
o mare grație o poate ține în frâu! În această muzică, țâșnirile intempestive
nu au efectul bineștiut de masificare a energiilor, prin acumularea lor
cantitativă, ci, din contră, ele au mai degrabă rolul de a fixa detaliile, de a
conduce la microstructura calitativă a lumii, prin intense individualizări în
planul imaginii. Într-o muzică de inspirație divină, nici o mișcare foarte
energică nu ajunge să bulverseze starea de diferențiere calitativă a
existenței, ceea ce reușește să facă din plin o anti-muzică apropiată mai
degrabă de zgomot, decât de sunetul infinit semnificativ.
Revenind la Mozart,
iată muzica lui! Amănuntele joacă în ochi, detaliile capătă greutatea
întregului, o încetinire sau o accelerare șăgalnică a ritmurilor, într-o
serenadă, poate „da peste cap” un întreg
univers, răsturnându-l „în joacă”, atât de mare
este puterea muzicii fericite și, totodată, a sufletului din care emană energia
unui întreg univers.
În muzică, sufletul
domină timpul și spațiul (devenite ca niște
elemente de poveste), deci, a încetat să mai fie dominat de ele. Cum afirmase Neofit
Pustnicul, e ca și când, de acum, spațiul există în suflet, nu sufletul în
spațiu.
În mișcarea a doua
din Simfonia a V-a, timpul se naște din bătăile inimii, pe calea ritualică
dintre suflet și divinitate, iar acest timp măsoară dorul, iubirea, nu distanța
în spațiu. Este, cum spunea Neofit, Timpul ritualului, timpul SACRU, cel care
măsoară „durata” muzicii. Dacă în mod spontan
această mișcare a sufletului apare reprezentată printr-o mișcare în spațiu, să
știm că aceasta e dictată de legitățile intime ale sufletului, nu de
constrângerile unei deplasări în spațiu, în funcție de viteză și timp ca
factori pur fizici. Sufletul se mișcă în spații reprezentative, la rândul lor
mișcate de un timp sufletesc. Nașterea unei imagini reprezentative e, uneori,
inerentă acordului tonal, ce reflectă o stare a sufletului. În Simfonia a V-a,
cum am văzut, spațiul s-a organizat inițiatic sub formă de trepte pe care
sufletul, în drumul său către Dumnezeu, le urcă străbătând etapele unui ritual
tainic. Din dorul intens al sufletului, sprijinit de puterea de stâncă a
dumnezeirii, se naște Împărăția. Spațiul însuși se pune în calea omului sub
formă de trepte de poveste și orice bătaie a inimii pare că adaugă încă una la
acest scenariu de celebrare comunională.
Mantia luminescentă
de Făt-Frumos a fost așternută din mers pe umerii celui cu suflet nobil, cu
chip de Făt-Frumos, cu care sufletul lumii a rezonat astfel, aureolându-l.
Există infinit de multe taine, chei, uși, închise sau doar pe jumătate
deschise, în Împărăția Muzicii. Cine se adâncește pe cărările ei de basm va
cunoaște ce-i o dragoste fără sfârșit…
Carmen Caragiu
(1965-2015), 7 Ianuarie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu