Menirea postului – recâștigarea sufletului pierdut

Iarăși, o altă semnificație adâncă a postului o reprezintă refacerea substanțială a raportului nostru cu Cuvântul. După cădere, cuvântul s-a transformat într-o energie ruptă de suflet, fără putere proprie. Atunci când omul se înstrăinează de divinitate, cuvintele lui își pierd puterea și demnitatea, iar cuvântătorul devine iresponsabil, aruncă vorbe în gol.

Puterea originară a cuvântului constă în viața activă a Sufletului care nu doar că îl pune în mișcare, ca pe o rostire a minții și a gurii, dar și ca pe o forță ce își subordonează întreaga mișcare a realității, atunci când Cuvântul redevine Logos, Persoană, Act. Cuvântul nu este un instrument al forței silnice, un exercițiu tehnic sau muscular care operează mutații în realitate, prin putere instrumentală sau mecanică.

Relația Cuvântului Viu cu realitatea nu este de ordin mecanic. Cuvântul Hristos atrage realitatea, nu o constrânge! Raportul cauzal este unul inedit: de la suflet către energii, nu doar între energii, care nu fac decât să se lupte între ele.

„Zice și se face” – iată chipul biblic al mișcării realității.

Cuvântul, de aceea, este în esență blând, deși hotărât. El nu apasă pe mușchi, pe ideea de forțare a realității, căci tranzitivitatea lui în raport cu realitatea nu este de ordin fizic, mecanic. Cuvântul creștin nu-i amenințător.

A ne repoziționa sufletește față de cuvânt reprezintă una din componentele fundamentale ale postului.

Reactivarea puterii eficiente a Cuvântului începe cu restructurarea acestui raport. Pe de altă parte, trebuie să devenim conștienți de faptul că există două trepte ale eshatologiei: un Eshaton discret și unul pe deplin manifest, când se va arăta Slava lui Dumnezeu. Eshatonul discret se petrece acum și aici, deși, oarecum, în nevăzut, dar el pregătește eshatonul final.

Să nu ne închipuim că grija noastră pentru suflet rămâne fără urmări în planul adânc al realității, unde informația se transmite non-local și universal, proces care pregătește, eshatologic, marea mutație a realităților văzute. Însă nevăzutele sunt în spatele văzutelor. Și mult mai important este ce se petrece cu nevăzutele, pentru că ele sunt dimensiuni ale sufletului, de ordin calitativ și etern.

A trăi în curăție cu cuvintele înseamnă deja a determina schimbări în lumea eshatologiei discrete. Orice gest și cuvânt al omului se reflectă aici și, de aceea, poartă cu ele o mare responsabilitate.

Însă postul mai are de făcut față unei alte grele încercări: lupta cu inerția. Căderea a dat naștere unor uriașe reflexe inerțiale, în natură și în om. Postul nu trebuie să devină ideologic, împins înainte de ideea aspră de a schimba, de aici și de acum, din temelii, totul. Acest fapt nu-l permite nici Dumnezeu. În înaintarea noastră pe calea fericitelor renunțări, să fim călăuziți de gândul că luptăm cu o boală, și că remediile cele mai eficiente sunt lente și, uneori, homeopatice.

Dacă ne vom încorda mușchii și vom începe să urâm tot ce ne „rezistă”, nu vom face decât să „mutăm” problema, ca un medic de ocazie care, enervat pe rezistența bolii, îi dă o lovitură de moarte bolnavului. Cum ar fi: ca să scape de boală, îl omoară pe bolnav.

Prin urmare, modul cum facem față „ispitelor de-a dreapta” este esențial pe calea pregătirii noastre sufletești. În lume, nimic nu poate fi „mutat” cu forța, pentru că astfel ar însemna că acționăm direct pe energii, ignorând sufletul din spatele lor. În spatele oricărui tip de energie există un suflet. Acest suflet nu se descoperă imediat, ci, adesea, prin medierea unei intuiții și înțelegeri complexe și adânci. În acest plan, forța, enervarea și graba de a determina o schimbare nu mai au nici o eficiență. Vedem cât de complexă este ideea de post: menirea acestuia fiind recâștigarea sufletului pierdut.

Carmen Caragiu (1965-2015)