La porțile Împărăției

Isihasmul este mare taină și putere. Omul a pierdut cheile împărăției lăuntrice, rătăcește în lume ca și când nu ar fi fiu împărătesc, ci un venetic. Adesea, se simte un nimeni. Câtă suferință în inima Tatălui ceresc pentru fiul creat din iubire pură! Ați ascultat simfoniile lui Beethoven. Inspirația lor a fost, în cel mai adânc substrat al ei, glasul inimii lui Dumnezeu. Acesta este fondul de emoție și de suferință care umple continuu lumea. El e fondul oricărei muzici care impresionează fără să știi de ce, încât simți că îți „taie inima”.

Isihasmul e, la nivel de trăire, un paradox. Un paradox pe care yoginii nu îl pot înțelege, nici accepta. Pentru ei, suferința e iluzie și e inutilă. Urmăresc liniștea, înțeleasă ca detașare și practicată în scopul autorealizării, al autoeliberării. „Celălalt” nu există. Relația nu există, e o iluzie. Fericirea nu are ca fundament relația. Trinitatea hindusă nu e întemeiată pe perihoreza iubitoare, ci pe o sumă de funcții împărțite: acelea de creație, de conservare și de distrugere a energiilor. Adesea, îi vedem pe zei cum își fac șicane unii altora, cum se luptă între ei în modul în care energiile se luptă unele împotriva altora. Nimic din acest gen de teatru absurd nu întâlnim în acțiunea Treimii creștine.

Aspirația cea mai înaltă a desăvârșitului hindus este stingerea nu doar a patimii, dar și a sentimentului. Treapta cea mai înaltă este cunoscută ca fiind aceea unde legăturile se abolesc în totalitate. Legăturile sunt considerate lanțuri. Sattva însăși, ca trăire curată, nepătimașă, este văzută ca o pricină de discretă înlănțuire. Indienii nu au penetrat îndeajuns noțiunea de iubire, nu au cunoscut paradoxurile ei, cum ar fi acela că suferința, din iubire și prin jertfă de sine, are ca rod suprem liniștea. Astfel, liniștea isihastă este o noțiune cu un conținut extrem de paradoxal. Arhetipul ei este inima Maicii Domnului, dar mai înainte de aceasta este inima lui Iisus Însuși, pe cruce. Dumnezeul suferind de bunăvoie, deși nevinovat, s-a revelat a fi, în apogeul suferinței sale, Domnul liniștii și al împăcării.

În cele șapte cuvinte ale Mântuitorului pe cruce își înfige rădăcinile planta nemuritoare a isihiei inimii. Loviturile vrăjmașului nu au zdruncinat porțile Împărăției. La ură, nu s-a răspuns cu ură. „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”. Ușile Împărăției lăuntrice au rezistat, aici unde vrăjmașul nu a putut pătrunde. Această poartă se deschide în lumea lui Dumnezeu, în aerul neînserat și nespus de aromat al locurilor cerești. O, Împărăție neclătinată, inimă asemeni unei corăbii prinse în strânsoarea aprigă a valurilor, dar care nu te scufunzi!...

În acest moment, Iisus pe toți ne-a urcat în corabia biruitoare, ne-a răscumpărat.

Carmen Caragiu (1965-2015)