Un
octombrie bogat în celebrarea unor daruri de suflet pe care Dumnezeu ni le-a
trimis. Bicentenar Verdi, comemorarea lui Franco Corelli, aniversarea d-nei
artist liric și profesor Liliana Dumitrache, căreia îi urăm La Mulți Ani și,
încă o dată, grabnică însănătoșire. Am vorbit mult de Corelli. De ce?... El nu
are doar semnificația de a fi el însuși, ci întruchipează frumusețea către care
arată muzica, muzica vocii omenești. Referindu-ne
la Corelli, aducem în același timp omagiul nostru tuturor artiștilor de operă.
Într-o recentă carte intitulată „Prince of Tenors”, René Seghers - intervievat,
la noi, de specialistul în muzică dl. Costin Popa - afirmă că Franco Corelli a
atins calitatea ideală a vocii vocale, practic inegalabilul, nu numai prin
volum, putere, extensie, brilianță, ci mai ales prin capacitatea de a penetra în
crescendo și diminuendo înălțimile și abisurile, dar, atenție, și de a le „locui” (foarte mulți le
ating din fugă, dar nu le „locuiesc”, fiind repede
izgoniți de acolo, din aceste puncte aproape inaccesibile puterilor de
apropiere vocală, prin vocea impostată). Ce reușește Corelli e uimitor. Fecundează
locurile sterpe, topește ghețurile pe care pașii lui nu le ocolesc. Să-l ascultăm
încă, și încă o dată pe Corelli. Cum spuneam, el ajunge să locuiască și să
fertilizeze sunetul, nu doar sa îl „ia”... Mai mult, își dezvoltă o plăcere
benefică de a exersa și de a prelungi contactul cu sinuosul „inaccesibil”. Dintre
toate vocile celebre, cu scriitura aparent maxim de performantă, afirma René
Seghers, doar cea a lui Corelli lovește direct în inimă, despică rezistențele
într-un mod puternic și în același timp non-violent, cu o forță de îmbrățișare
care atinge organele interne, plămânii, membranele vii, locul de îmbinare a
oaselor, făcând din toate acestea instrumente de rezonanță caldă, încât trăiești
cu senzația ca până și inspirația sau expirația cântă. Apoi frumusețea sa fizică
uimitoare, filigranată și cu o înaltă capacitate de impostație expresivă pare a
fi replica în oglindă a vocii. Ca într-un poem al lui Florin Caragiu, unde ne întâmpină imaginea unui „abis cu nimic mai prejos”, astfel se lasă citit și
Corelli cântând, dar și vorbind, pentru că omul e un spectacol și când scoate
din gura lui un simplu cuvânt. Despre caracterul excepțional și nonconformist
al artistului, care a debutat relativ târziu, ca un fel de out-sider în lumea
operei, stau mărturie afirmațiile sale pe cât de controversate, pe atât de
interesante referitoare la profesorii de canto, pe care i-a numit odată oameni
periculoși, o adevărată plagă pentru voce. Se pare că Franco Corelli și-a
dezvoltat singur o metodă de a cânta, contrară prescripției de a înălța corzile
laringelui luând sunetele înalte. El, dimpotrivă, le cobora, menținând astfel o
anumită căldură și adâncime în acute. Dar nu tuturor le poate reuși așa ceva, René Seghers afirmând că Placido Domingo însuși eșuează atunci când vrea să
rescrie do-ul acut inspirându-se de la Corelli. Bilocația vocii lui Corelli (adâncime
și înălțime simultane) e greu de realizat de către alții, care, spune Seghers, dorind
să mențină gravitatea emisiei în condiții improprii devin din tenori un fel
de... baritoni. Ironia sorții a fost că însuși Corelli a devenit un excelent
profesor de canto la New York, dacă nu mă înșel, America, iată, fiind din nou,
și în acest caz, mama adoptivă a marilor valori. Așa că, despre profesorii de
canto, numai și numai de bine. Fără ei nu se poate, chiar dacă în unele situații
pot fi contraziși pe drept. Așteptăm cu nerăbdare să lecturăm „Tratatul de cânt”
elaborat de d-na Liliana Dumitrache, atât de elogios prezentat de criticul
muzicolog prof. universitar dr. Grigore Constantinescu. Încă o dată, urez La
Mulți Ani d-nei Liliana Dumitrache.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu