Odată cu
Beethoven, muzica ia o altă turnură. Începe să semene cu o
suită de lovituri, încât îți simți plexul puternic atins și reacționezi reflex
ca un arc ce se-ncovoaie brusc. Spiritul intră în conflict cu corpul. Pentru a
exprima acest conflict dur la care iau parte deopotrivă inefabile dureri
metafizice și reflexe musculare și senzitive care necesită un control rapid al
expresiei, tot atât de rapid pe cât de rapide au fost și ele, acele reflexe
țâșnite din abisul sistemului nervos, ideal ar fi ca pianistul sa fie și un fel
de actor desăvârșit, capabil să exprime prin mimică, expresie facială, gest și
mișcare, mai ales aceea a mâinilor sale și a degetelor sale pe clape, o
experiență emoțională cu totul specială. Puterea de expresie e rodul
inteligenței, al intuiției și al comenzii musculare infailibile. Cazul notoriu
de reușită îl reprezintă persoana pianistului polonez Piotr Anderszewski. Cea
dintâi inițiere obligatorie în știința esteticii arată următoarele. Expresia
biologică este finită. Expresia estetică este infinită. Din punct de vedere
biologic și psihologic, moartea, de pildă, înseamnă pierderea expresiei. Un
mort nu are expresie, de aceea i se acoperă fața. Tot așa, un cerșetor
mizerabil nu are expresie, de aceea ne ferim din calea lui, întoarcem
dezgustați capul. Dar expresia estetica este infinită, ea include minusurile și
plusurile, majorul și minorul, exaltarea și tragicul. Să ne gândim numai ce
diferență ca de la cer la pământ există în universul psihologiei noastre atunci
când ne referim, într-un caz, la imaginea Julietei moarte, personaj literar,
și, în cazul opus, la o cunoștință numită, să spunem, Julieta, care a decedat
in cartierul în care locuim. În primul caz, Julieta moartă e la fel de frumoasă
ca și Julieta vie, aparatul de filmat o adoră din toate unghiurile. În al
doilea caz, e vorba de acea moarte care ne impune să ne ferim văzul și toate
celelalte simțuri, pentru că moartea a distrus expresia realității. Dimpotrivă,
așa cum spuneam, un fenomen enigmatic constând în expresivitatea continuă și
infinită caracterizează viziunea artistică. Iată-l pe Pianist... Piotr A.
interpretează admirabil moartea reintegrând-o în universul expresiei, atunci când închizând ochii, ca și când s-ar
pierde pe sine, își lasă capul să cadă într-o parte sau în piept. Muzica atunci
se leagănă ca o apă ce duce cu ea corpul Ofeliei... Numai în artă putem muri
fără a muri, putem suferi intens atinși fiind în același timp de geniul
voluptății. Această inefabilă legănare a sufletului dizolvă cu ea orice
rezistență psihologică, orice antagonism efectiv. Expresia ne eliberează,
pentru că din arcul ei voltaic fac parte deopotrivă abisul și inaltul, viata și
moartea... Totul dobândește semnificație, adică e demn de a participa la
eternitate. Realitatea nu e încă reală. Realitatea se realizează prin
expresivitate. Nu realitatea in sine, ci realizarea realității e ceea ce contează
până la urmă. Dacă așa ar fi și în viață... Numai că aici primează reprimarea
și interdicția, ca un junghi ce ne ține pururi în spate. ,,Dansul e o rotire
completă, de aceea amețeala lui ne vorbește despre dragoste și despre moarte
deopotrivă'', arată o zicală sufită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu