Beethoven și lupta artistului cu „apucăturile”...

În facsimilele cu texte atribuite lui, aflate în procedură de autentificare, încă, Beethoven a spus un adevăr imens, care trebuie reținut de toți, nu doar de specialiștii în artă.

„Pentru prima dată, în muzică se vede durerea, ea capătă chip în plină lumină”. 

Esența psihologiei artei răspunde la întrebarea: cum dai chip și expresie lucrurilor care nu pot fi trăite? Mai departe, întrebarea se complică: cum e posibil să dai chip și expresie lucrurilor pe care în viața curentă conștiința e incapabilă să le rețină, asupra cărora refuză să se întoarcă? Psihologia noastră curentă e scindată, asta-i clar, conduita ei e evitantă și instinctiv aversivă, în momentul unei opțiuni. Reușita se bazează pe respingerea cu succes a ceva, pe un câștig de cauză. La acest nivel, omul interior se reduce la o schemă de acțiune, care-i o simplă direcție sau directivă antiimaginară. Scopul sau obiectivul ia forma unui punct magnetic la orizont. Suntem trași într-acolo, cu ochii închiși. Trăim prin direcție și printr-un fel de acționare mecanică. Aproape că nu vedem și nu auzim. Tot ce nu trebuie să existe din punct de vedere subiectiv se închide într-un cadru de obnubilare. În acest cerc de fier dirijat de reacțiile sistemului nervos e prizonieră fără să știe mintea noastră. Nu avem alternativă, practic, suntem mânați de la spate, cu sirena urgenței. Numărul vieții noastre e 112. Beethoven sesiza aici tragedia fără măreție a unei „interiorități făcute ghem în sine”. Tetania, continua tracțiune a stressului sunt stări de fond, de aparentă normalitate pentru sistemul nervos perseverativ și răzbătător. În această condiție de automatism inveterat, putem vorbi de orbire, de răcire a flăcării dragostei și a imaginației. Suntem practic un rezultat al nervilor întinși, cu mintea transformată într-un cablu prin care trece firul oțelit al senzației în general de durere. Acționăm, astfel, prin contracondiționare. Stăm cu gândul fixat într-un singur punct, punctul mort, chiar și când nu mai putem face nimic. Pressingul e esența acestei vieți, dar mai ales fadingul mental, clickul pe anulare aplicat aproape tuturor imaginilor din jur, pentru care nu avem timp. Unde-i amnezia inocentă, starea îngerilor, starea de har, o putem găsi oare undeva? Citta-vrtti-nirodhah, oprirea vârtejurilor mentale, „electro-liza”, menta sufletului, răcoarea care împinge imediat de sub osul frunții, potolind tensiunea fundului de ochi, cum să putem accede la aceste stări de grație psiho-fizică? „Menta-lul, esența tare... ” Singura soluție, și după Beethoven, este arta, care poate însemna și viata trăită cu artă. De ce? Din capul locului, să fim înțeleși. Cine confundă starea de imersie în arta cu un fel de relaxare temporară a sistemului nervos se înșeală profund. Sistemul nervos se odihnește în mod curent prin vis sau somn profund, dar visul e guvernat de aceleași stări psihice cunoscute din viața curentă, oscilând între atașament și aversiune. Nimic nou sub soare... Interpretare musculară a realității, aș putea-o numi, axată pe tracțiunea stressului în raport cu distanta față de un obiectiv. Numai arta aduce cu sine o revoluție în raport cu aceste automatisme ce ne infestează. Citez din studiul semnat de mine „Estetică și iconicitate”, parte dintr-un volum colectiv interdisciplinar: „Răul psihologic ține, în principal, de schemele de gândire subliminală, fixe ca niște ticuri - ah, fixismul... - cu care acoperim realitatea implicată în, dar și organizată de propriile noastre trăiri, idei, imagini și mai ales de cuvinte, indiferent dacă e vorba de o existență considerată bună sau, dimpotrivă, rea, adevărată sau falsă. Realitățile divers concepute pot să difere radical între ele sub aspect ontologic, valoric etc., dar totuși, ca o fatalitate, schemele adânci de reprezentare și reacție ce li se asociază tind să rămână aceleași, necorespunzătoare diferenței calitative dintre idei, o diferență care e postulată, ce-i drept, cu rațiunea, dar care nu a fost asimilată și organic, la nivel de limbaj al reflexelor discrete, subterane, propulsate direct din tenebrele sistemului nervos. Schemele de reprezentare, așa refractare cum se exercită, sunt de domeniul atavicului; e vorba, aici, până și de cum simți și cum te miști, cum măsori presiunea și sensul lumii cu inflexiunea timpanului, cu motricitatea mâinii, cum implici mâna în gândire, cum apuci lucrurile, cum pui prepoziția...: e vorba, așadar, de APUCĂTURI, și încă, de apucături inveterate. El, artistul, nu se luptă niciodată direct cu ideile, lupta lui se duce cu „apucăturile”. Desface scheme, nu idei valabile. Altfel spus, face să traiască o idee care, doar enunțată abstract, nu ar exista. Creează un fond muzical pentru a auzi „eidosul”, esența respectivă. Poststructuralismul, deconstrucția în literatură (care-i cu totul altceva decât deconstrucționismul filozofic) nu întâmplător aduc în prim plan ideea de practică semnificantă. La urma urmei, poetul e o ființă practică, încălțat cu cuvintele și cu lucrurile. El știe să pună punctul pe i, cum să calce pe prepoziții fără să strivească existența... Teoria, ca-n teorie, dar practica ne omoară...” Vorbim de obișnuință, ca și când asta ar fi realitatea. Îndrăznim ceva și mai grav: sa vorbim de... normalitatea morții ca extincție definitivă, cu o nonșalanță uimitoare. Am auzit cu surprindere pe cineva spunând cam așa: Când nu ne va mai fi teamă de moarte, vom renunța de la sine la ideea de viață veșnică. De parcă viața vesnica nu s-ar întemeia pe o infinit de complex logică afectivă... De parcă viața veșnică ar fi prelungirea veleitară a instinctului de conservare. Ei, bine, arta e singura care demonstrează contrariul. Aici trebuie să ne „abandonăm”, pentru a trăi, să ieșim din cercul vicios al conflictului dintre mișcare și formă. Faptul că practica artistică creează o realitate eficientă psihic spune multe... Spuneam că orice obișnuință încifrează în sine, într-o modalitate pre-analitică, un întreg mod de a gândi, ba mai mult, o credință organică. Ea vehiculează nu numai scheme de acțiune, ci și scheme de interpretare, deja. Când refuzăm să filozofăm, tocmai atunci lucrurile se apucă să filozofeze ele în locul nostru, se interpretează singure în felul cum apar și sunt primite în intimitatea noastră cenestezică.

Carmen Caragiu (1965-2015), 2 Noiembrie 2013