Artă și eros sau Despre regăsirea Cuvântului ca sursă a tuturor cuvintelor

Reflecții și obiecții pe marginea textului “Sunt o curvă literară”, de Dan Stoica, postat în Club de lectură. E o postare care ridică mingea la fileu celor învățați să își pună întrebări. Din păcate nu putem share-ui textul, se vede treaba că este un club select, frecventat de personaje serioase, ce nu se lasă trase cu ușurință pe altă coală de facebook. Iată un semn bun, de incoruptibilitate. Domnule Dan Stoica, greșesc eu, sau e adevărat că sunteți dezamăgit de faptul că arta e folosită prea des în mod trivial, ca un mijloc de seducție erotică? Dacă-i așa, e extrem de regretabil, ceea ce transpare chiar din textul dvs., când spuneți: “deși a strâns în brațe sute (?) de femei, orice bărbat adevărat nu știe să numere mai mult de una”.

Iată un calificativ cu greutate spirituală: ADEVĂRAT, o ființă ADEVĂRATĂ. Care ar fi motivațiile ei? Mă tot întreb. Pun în legătură meditația asupra respectivei ființe cu cea asupra cuvintelor, despre care vă întrebați: “Și cu cuvintele cum rămâne?” Eros și artă. Ce le leagă, ce le desparte, aceasta-i întrebarea, una din marile întrebări. Pentru că mai sunt și altele, la fel de importante: Ce-i adevărat în dragoste, care-i adevărul în artă?...

Mă bucură că o concluzie a acestei scrieri cu titlu provocator a fost regăsirea Cuvântului ca sursă a tuturor cuvintelor. Hristos, Iubirea universală, ca simbol nu-i străin de specificul exercițiului artistic. S-a zis despre artă în adevărul său că ea ar însemna un fel de repartizare uniformă a erosului pe întreaga suprafață a existenței, o intropatie generalizată. Cu cât reușești să simpatizezi făcând abstracție de preferințe, cu atât, în calitate de artist, ești considerat mai select, capabil de viziune și sensibil la enigmă. Așa spunea Borges. Ar trebui să învățăm să ne adresăm cu aceeași capacitate de empatie tuturor, nu doar apropiaților favorizați. E un aspect. Sunt, însă, artiști și artiști... Sunt și ceruri false, cum sugerați.

Nu știu în care text ați ridicat o problemă la fel de incitantă - cea despre emoția simulată. Cuvintele pot minți, dar acesta-i doar un aspect al problemei. Celălalt ține de miracolul simulării, din care cresc cu putere realitățile virtuale, ca și când forma își produce fondul. Orice emoție autentică nu poate fi decât, măcar un pic, simulată, adica creată, împinsă înainte de cuvântul care ne-o ia înainte, el fiind, într-o clipă de inspirație, mai rapid decit inerția, decât obișnuințele noastre timorate. Atunci, nu eu vorbesc, ci “sunt vorbit”. Când te exprimi, devii mai puternic, chiar dacă spui lucruri care te surprind pe tine însuți. În acea clipă, suntem noi înșine ca și loviți de puterea cuvântului pe care l-am rostit, avem tendința - în special, cei cu simț dramatic - să ferim ochii, să întoarcem brusc fața spre stânga. Regizorul Dan Stoica știe mai bine decât mine despre aceste lucruri. Cu cuvântul nu ne fălim, nu ne mândrim, ci ne întrupăm în el, prin el existăm, ne facem văzuți și iubiți, ne lăsăm atinși prin cuvânt, mângâiem cu el, renaștem prin el, nemurim prin el, cum spuneți undeva... Cuvântul e cea mai pură și spirituală materie, este chiar chipul dorinței, al zâmbetului nostru adevărat. E chipul nostru posibil, nu doar actual și mai degrabă aparent. Cu rădăcinile lui metafizice, cuvântul nu ne face mai artificiali, ci mai naturali în sens esențial. NATURA SIMULATĂ, CONTRAFĂCUTĂ este tocmai cea care a rupt legătura cu biologia transfigurată a cuvântului.

Bineînțeles, cuvintele pot să nu spună nimic, pot să fie moarte, caz în care nici măcar n-ar trebui să se numească cuvinte, ci doar copii palide ale lucrurilor moarte între care ne mișcăm, “corpuri delicte” pe care stau întipărite urmele unei existențe agresive, fără sens, înfiorător de banale, aceea pe care o duc 90 la sută din oameni, de când se nasc până la mormânt. Dar cuvântul, din fericire, poate fi cel ce ne ajută să ne mișcăm altfel, să închidem ochii și să ne trezim brusc, fără complexe și chiar fără amintiri, într-o altă lume, să fim întocmai cu acel dirijor pasionat ce creează universuri vii doar din felul cum își mișcă bagheta și din felul cum își leagănă prezența, ca o mișcare de ape ce scoate la lumină, din adâncuri, o realitate virtuală magnifică.

Să nu ne temem de cuvânt. Să închidem ochii și să-l urmăm, pe valul cu creste al inspirației... Pentru a fi, viata nu se cere reflectată, ci mai degrabă creată, imaginată... În dragoste, te privești în ochii celuilalt și ești altfel decât te vede restul lumii. Cuvântul este sângele nostru virtual atât de prețios, este fărâma din genialitatea atemporală cu care un suflet se poate încumeta să traverseze valea plângerii, moartea însăși, asimilând-o unei Vieți mai vaste...

Cuvântul creator nu imită viața, această viață, ci merge înaintea ei. Viața inflamată de cuvânt apucă pe alte căi decât pe cele bătătorite. Romeo și Julieta au stat de vorbă cam multișor unul cu celălalt, și tot nu le-a fost de ajuns... Cuvintele pot face dragoste uneori chiar mai bine sau mai presus decât pot face trupurile. Ce-ar fi dragostea fără declarațiile de dragoste?... Ce-ar fi frumusețea fără oglinda Albei-ca-Zăpada, o oglindă de cristal fermecat înălțată de muzică și de poezie...

Mulți afirmă că poezia este replica în oglindă a dragostei adevărate. Dar aici se cere o maximă gravitate, pentru a înțelege ce se întâmplă în realitate, pentru a nu desacraliza fenomenul. Ca si arta, erosul aduce cu sine în dar un fel de sfârșit al antagonismului existențial, încetarea repulsiei cu finalitate conservatoare, prin disoluția reflexului de apărare la graniță. Acea barieră a aversiunii reflexe prin amorsarea căreia pielea reacționează involuntar la orice stimul exterior și străin este ridicată. Dacă alegem să fim serioși până la capăt, nu putem să nu recunoaștem că aici se petrece ceva excepțional, cu care nu te joci. Nu vorbim, simplu, de plăcere, ci de o placere abisală și infinită, eviscerată de orice reziduu catabolic, purificată de toată rezistența psihologică a self-controlului.

Printre cei care au analizat cu autenticitate fenomenul “compulsiei fericite” se numără la loc de cinste Julius Evola, elogiat de Pleșu. Există o semnificație metafizică inclusă în plăcerea de o anumită natură, iar atunci când devenim conștienți de aceea, devenim conștienți de paradigma de sens mai amplă din care ea face parte și, astfel, ajungem să ne eliberăm de ignoranță, de orbire, de patima lipsită de frumusețe.

Coborârea rigidei platoșe somato-musculare, valorizarea tipic-eminesciană a durerii și a amețelii, eliminarea reflexului existențial de greață, îmbătarea cu salivă, cu intimitatea celuilalt, îmblânzirea reflexelor sunt evenimente nu doar ale erosului, ci, în primul rând, aș zice, trăsături ce caracterizează biologia cuvântului poetic sau și mișcarea mădularelor muzicii, muzica, acest proces de disoluție sonoră suferit de o minte robită determinismului. Tocmai pentru că opoziția în sens tare self-non-self cunoaște o înmuiere, o dezirabilă macerare, așa-numiții îndrăgostiți pe viață și pe moarte își permit să schimbe între ei vocabule noroioase, dar pe care le aruncă într-un soi de creuzet alchimic, ce secretă AUR. Scârba și repulsia dispar ca prin farmec. Aceste ființe privilegiate de zei nu mai trăiesc la ''distanțe rezonabile'' una de alta, ci ca într-o deplină simbioză, împărtășindu-se din unul și același metabolism intim, chiar dacă se găsesc separați și distanțați în spațiu.

În același sens, Milan Kundera vorbea de un absolut al sentimentului nemărginit, în care se dizolvă, ca într-o soluție chimică, tot ce-i pătat, murdar și străin. Dacă îndrăgostiții nu se feresc de atingerile intime, tot astfel, nici poeții nu se feresc de atingerea cuvintelor celor mai – aparent – “rușinoase”. Există o clipă de extremă drăgălășenie a simțirii, când grețos și dulce nu se mai opun unul altuia, când ceva ne apare ca fiind, totodată, și grețos, și dulce, grețos de dulce, adică foarte dulce, cu zâmbetul de rigoare... În context, să nu uităm că umorul însuși joacă rolul de catalizator alchimic.

Această ieșire din opoziție, marcând eliberarea din menghina conflictelor interioare, o aduce cu sine în dar arta, prin magia cuvântului ei. Ieșirea din opoziție se încarcă acum cu majora semnificație a depășirii instinctului de conservare, cel care ar fi vrut să separe, ca întotdeauna, precaut și inflexibil, dulcele de acru. (Să nu comit o impolitețe, dar aș zice că... medicii în speță ar trebui să se simtă derutați auzindu-ne punând astfel problema, pe noi, pacienții lor supuși, care am fost învățați să ne purtăm cuminte, să trecem strada numai când semaforul e pe verde și să facem ochii mari când e roșu. Să amestecăm roșul cu verdele nu e lucru sănătos, clar, nu?... Cel mai des zicem ca dânșii și facem ca noi..., până când ajungem la doctor... :)

După părerea mea, totuși, artistul ar trebui să fie cel mai sănătos psihic dintre oameni. Cu condiția să-și dea seama că destinul său are o semnificație maximă și că trebuie, ca atare, asumat la o mare anvergură spirituală. Aspirația dvs. către un creștinism genuin, d-le Stoica, ar putea fi explicată și în acest sens...

Artistul ideal nu e un libertin. Nu există nici o legătură substanțială între un desfrânat și un artist, un artist autentic, conștient de mesajul lucrării artei. Mai degrabă, artistul ar trebui să se asemene asceților. La o prelegere intitulată “Artă și Eros”, ținută în fața unor studenți, alegerea mea a fost să mă prezint îmbrăcată în negru, punând cu maximă seriozitate condiția: “Cine râde, afară”. În sală, se vorbea ca la înmormântare. Bineînțeles, prima care a zâmbit larg la sfârșit, datorită încordării susținute, eu am fost, fapt pentru care am fost invitată prompt afară...

Muzica e cel mai puternic mod psihic de a suprima reflexul de respingere, datorită algolagniei sau trăirii pozitive a durerii, care răscolește și inspiră imaginația. Am fost întrebată, o întrebare importantă, cerând lămuriri esențiale: Există o legătură între sadism și algolagnie? Pe fond, nici o legătură. Sadismul reprezintă o perversiune absolut condamnabilă, algolagnia, un test spiritual, imaginar, subtil, neconstrângător... Sau, cel mult, în mod inofensiv simulator de constrângere...

În muzică, devine sesizabil acest adevăr când se apasă insistent pe anumiți centri tonali, care fac parte din psiho-fiziologia noastră subtilă. Atunci, ne simțim covârșiți ori e ca și când suntem constrânși dureros să gustăm dintr-o fericire mai înaltă decât putem cuprinde... Imaginația afectivă creatoare se axează pe sugestii și pe semnificații fecund-înnoitoare, nu pe fapte morbide.

Poetul MIRCEA IVĂNESCU este un maestru incontestabil în a dirija și doza metasentimentul rezultat din algolagnie, cea pe care EMINESCU însuși a cultivat-o îndelung, într-o atmosferă tipic eminesciană de farmec dureros, dureros de dulce. Renunțarea la activismul funciar al MÂINII reprezintă o sugestie impresionantă întâlnită la ambii poeți. În dragoste, mâinile pot MURI. Nemaifiind nevoie, acum, în inefabila stare de plutire, de transmiterea forței și nici de pârghiile lucrului manual, corpul transportat de un elan mai presus de el nu mai are practic nevoie de mâinile sale. Mâna erotizată devine “plumb”... Este pasivă, magnetizată, ca și “legată prin vrajă”; altfel spus, rămâne complet dezactivată. Cureaua de ceas însăși capătă, prin urmare, brusc un iz sadic, pentru că a “legat strâns” această “mână moartă”...

Erosul în momentele sale de grație ne face părtași la o reală stare de beatitudine, contrară luptei pentru existență și care nu are, sigur, ca mesaj profund și mistic procreația și nici măcar, ca scop ultim, acuplarea partenerilor. Figura mistică făcută vizibilă aici este frângerea și predarea mâinii, ca frângerea pâinii... Simpla, naturala alcătuire a unui braț ușor îndoit din cot ajunge să fie resimțită, aceasta, ca o traumatică flectare, o frângere dureroasă din încheietură, uneori, ca o fantasmă a fracturii deschise, în convexitatea cotului. Sigur, nu-i o problemă de intervenție ortopedică, ci mai degrabă una muzicală: cum punem pe note moartea Isoldei, cum așezăm unghiul ascuțit al disonanței, cum ne lăsăm tulburați de cromatisme...

Muzica este eros în stare pură, gândeau anticii. În această stare cu aspect dezarmant, cu efecte fantasmatice, un braț frumos și simplu flectat ajunge, așadar, să pară un adevărat membru frânt, ca și când purtătorul lui ar fi un rănit grav... Imaginea lui este o appogiatura, o disonanță... Ne amintim de Blaga, de “cântăreții bolnavi”...

Încă o dată, imaginea mobilității membrelor nu mai compune ca altădată sugestia de activitate a lor voluntară, ci, mai nou, a creat această fantasmă senzuală a dezarticulării, acordată la o stare de spirit pasiv-activă, care gustă nu mai puțin din Viață deși este părăsită de oțelirea și de brutalitatea voinței de a fi.

Domnule Dan Stoica, vă străduiți atât de mult să ne împărtășiți gândurile dvs., mi-ați părut puțin dezamăgit, puțin trist în ultimele texte postate, încât mi-am dorit să vă încurajez, să reînviu în sufletul dvs. încrederea în cuvânt, în semnificația artei pentru miezul însuși al vieții noastre.

Personal, mărturisesc că scrierile dvs. mi-au întărit curajul de a-l gândi pe Iisus liber, altfel. Dintre cunoscuți, mai există cineva, Buciu Petre, care mi-a dat sugestii în același sens. Pentru că dialogăm, trebuie să jertfim din timpul nostru ca să ne facem înțeleși și ca să celebrăm frumusețea prieteniilor sufletești.

Reiau o idee. S-a spus despre artă că ea înseamnă un fel de repartizare uniformă a afectivității pe întreaga suprafață a existenței. S-ar cuveni să ne adresăm cu aceeași capacitate de empatie tuturor ființelor, nu doar preferaților în mod subiectiv. Orice chip este o sursă de viziune și enigmă, afirmase Borges. Încă o dată, mă bucur că o concluzie a textului dvs. a fost regăsirea Cuvântului ca sursă a tuturor cuvintelor.

 

Carmen Caragiu (1965-2015)