La o recentă masă
rotundă, având ca subiect al dezbaterii negativul în artă, la care am
participat și eu, s-a ridicat această problemă incitantă - de ce artistul
preferă întotdeauna exprimarea prin contrariu si de ce marea artă e reticentă
față de happy-end. De ce tragicul nerezolvat e atât de muzical, de ce chipul
Julietei moarte e atât de frumos, încât aparatul de filmat încremenește asupra
lui, din unghiurile cele mai favorabile... De ce ultima scenă din Tosca, cu un
Mario Cavaradossi care nu se mai scoală - sugerându-se subliminal că moartea
lui nu este decât o infinită amânare a unui gest așteptat, amânare pe care
muzica cu virtuți de temporizare inefabilă o induce -, de ce această scenă ne
face fericiți din punct de vedere artistic?... De ce psihologia artistică merge
în contrasens cu așteptările din psihologia vieții de zi cu zi? Nu ne dăm,
poate, bine seama, dar acestea sunt întrebări fundamentale pentru orientarea
spirituală a vieții noastre. Benjamin Libet de la Universitatea California a
introdus un concept interesant, anume the Conscious Mental Field - CMF. ''A
chief quality or attribute of CMF would be that of unitary,unified subjective
experience. The CMF would not be in any category of known physical fields such
as electromagnetic, gravitational etc.The CMF would be in a phenomenologically
independent category; it is not describable in terms of any externally
observable physical events or any known physical theory as presently
constitued.In the same sense as for all subjective events, the CMF would be
detectable only in terms of subjective experience, accesible only to the
individual who has the experience.'' Această experiență subiectivă are, însă,
însușiri extrem de stranii, în măsura în care ea poate face abstracție de sine.
Atunci, trăim cu impresia 100% reducționistă că lumea pe care o vedem există
chiar așa cum e văzută independent de observator. Noi nici nu existăm. Există
doar lumea corpurilor exterioare. Cum spunea Aristotel, universul percepțiilor
fizice rămase neinterpretate, netransfigurate de o conștiință mai adâncă, mai
subtil selectivă este opera intelectului pasiv sau pătimitor. Simțurile sunt
apăsate și lovite de stimuli exteriori ce se imprimă în procesele primare de
receptare. Însa intelectul activ sau creator procesează altfel imaginea. El nu
mai e un sac de box, ci o peliculă sensibilă extrem de fină, capabilă de
developări uimitoare. În artă, CMF-ul își atinge punctul culminativ de
experiență subiectivă unitară și maxim de nuanțată. Spuneam într-o postare
anterioară că înțelepții antici vedeau în muzică o imitare a mișcărilor
sufletului, a indivizibilelor. Scara muzicală face loc logicii intervalului
muzical, care este într-adevăr o logică afectivă multimodală, având ca operație
esențială modulația opusă gândirii binare, mai bine zis, judecății
logico-afective de tip exclusivist și antagonist. Rezoluția armonico-melodică a
tensiunilor e posibilă numai întrucât a integrat majorul și minorul deopotrivă.
CMF-ul de tip estetic a putut fi denumit un cimp integrator ireversibil de imagine
iconică. Ce este o imagine iconică? Este un CHIP-icoană, de la eikon, chip
modulat după logica tonală, care diferă radical de logica binară, cea care
posedă doar două trepte, doi poli ce se resping, respectiv moartea și viața,
aceste gânduri obsesive ce produc în noi manii și depresii, schisme
nevindecabile. Muzica integrează imaginar drama morții, găsindu-i loc pe scara
infinit de variată a expresiilor iconice. Nu-i complicat de înțeles. Avem la
îndemână exemple familiare tuturor. Spuneam că scara tonală operează prin alt
mod de integrare și valorizare a imaginii decât simțirea antagonist-duală.
Moartea Julietei... Filmul se oprește sărutând această imagine a ADORMITEI,
după care nu mai există nimic de ordin naturalist, cum ar fi grija
bolnăvicioasă că aici există un cadavru care se descompune. În același
sens,Thomas Mann a vorbit de miracolul muzicii, care cu ochii închiși pășește
înainte peste o prăpastie de moarte ca și când aceasta nu există, ca moarte, cu
întelesul ei odios, acela de triumf al Nimicului. Punctele de suspensie
artistică blochează o interpretare afectivă devastatoare, cum e cea
materialistă, cu gust rău, fad, marcat de stricăciune insuportabilă. Gilbert
Durand a vorbit, la rândul sau, de puterea divină, mântuitoare a EUFEMISMULUI
în artă. Acesta cu forța lui de a umbri, de a voala înțelesurile e picătura din
mirul vărsat al Duhului Sfânt.Triumful eufemismului, al expresiei voalate sau
al procedurii voalante, consfințește triumful neîntrerupt al Chipului asupra
morții. Să ne gândim la Radames și Aida, așa cum a făcut-o Th. Mann, sau la
Romeo si Julieta... Chipurile îndrăgostiților morți nu sunt date niciodată
morții, în artă, ci aceleiași desfătări care îmbrățișează orice altă imagine în
esență muzicală, modulatorie. Tonalul ține în viață orice imagine, orice chip,
orice stare, redându-i în mod tainic viața. Morții îi spunem adormire, trecere,
iar Georg Trakl spune despre băiatul mort că se plimbă pe colină. În artă,
chipul este funcție continuă, iar ambiguitatea este asemeni lichidului amniotic
în care fătul plutește, fără să fie vătămat de mișcări. Viața sfinților a fost
eufemistică ea însăși. Sufletele lor pluteau, eliberate de mișcările
aversiunii. Orice cădere cu inima pe scara muzicii, tot așa, e compensată, nu
decompensată. Moartea însăși se lasă văzută ca o întâmplare gravă prin care
trece un chip, nu ca o ieșire din chip. În artă, chipul este funcție continuă,
numai mișcarea expresiei devine mereu alta. Tosca. Mario Cavaradossi mort.
Ideea de moarte e o altă mișcare pe scara uleioasă a expresiilor. Să fim atenți
la ochiul aparatului de filmat, cum se apropie aproape cu senzualitate, prin
intrări delicate de unghiuri și perspective, de dulceața ultimelor imagini din
Tosca, imagini ale morților întinși pe jos, cu capul căzut într-o parte, ca și
când acesta ar fi un gest de VOINȚĂ ESTETICĂ. O asemenea apropiere de
''moarte'' nu e posibilă în viața comandată de criterii extraestetice. Pentru
cine a urmărit Turandot, opera film, îi va fi mai usor să înțeleagă ce rol
imens are funcția de amortizare, de temporizare exercitată de muzică, prin care
sunt oprite mișcările iuți de reacție avântate să judece acțiunea după criterii
străine actului de decantare artistică. Când despre Turandot se spune ''ea nu
există, ea este moartă'' aici nu avem de-a face cu un terț exclus, ci cu ceva
asemănător întunecării impresionante a timbrului muzical, un fel de "darkness" ce-ți strânge pieptul. Muzica se dezvoltă în chip
nepătimitor, cu temporizări inefabile ce nu-și au locul în viața obișnuită. E
ca și când cineva brusc își pierde memoria și începe de la zero. Nu mai poate
fi vorba de refulări, de conținuturi reprimate ce revin în forță. Departe
suntem de așa ceva. Legănarea a luat locul unidirecționalității specifice
psihologiei scindate, agresate de șirul neîntrerupt al gândurilor. Un
comentator a spus despre Turandot că se lasă citită precum un scenariu creștin,
al biruinței jertfei și dragostei asupra răzbunării și morții, Calaf ieșind
victorios prin spirit de dăruire din lupta cu Principesa Morții. "Piară
toată lumea, eu o vreau pe Turandot" emană un sens mistic, acela că Hristos a
venit pentru a mântui lumea de moarte și întuneric, nu pentru a le îndepărta
temporar. Din ''cerul ei tragic"', Turandot a fost făcută să coboare, iar
reușita în acest sens îi aparține deopotrivă muzicii, rezonantă cu această
adevărată cântare a cântărilor pucciniană. Și nu e vorba de nici un
sentimentalism la mijloc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu