Lucrând la o instituție culturală cu sediul în
India și studiind estetica indiană, m-a fascinat întâlnirea cu noțiunea de
RASA, posibil de tradus ca savoare. Ei, într-un anume fel, savoarea aceasta
sugerează din plin esența belcanto-ului. E vorba de rezoluția armonico-melodică
a tensiunilor, posibilă în orice tonalitate, minoră și majoră. În estetica
indiană, rasa, savoarea, își află - se spune - cel mai potrivit limbaj în muzică.
Dinamica muzicii reliefează cu putere taina algolagniei estetice, prin care se
înțelege valorificarea pozitivă a durerii în artă, unde totul se mișcă pe scara
expresiei și a expresivităților, neînregistrându-se niciodată diviziuni și
subdiviziuni care să marcheze irelevanța acestora. Fiind indefinită și fluidă, rostogolind
sugestii, fără să transporte referenți asemeni cuvintelor, muzica păzește
mintea și apără întregurile. Scara muzicală nu e cea a diviziunilor spațiale, ci
a translatării întregurilor, cu centrul în ființă. Sunetul nu se smulge din
substanță, nu lasă în urmă stoc de substanță. Originea lui este tăcerea. Reiau
o idee. Spuneam că fiind indefinită și fluidă, rostogolind sugestii, fără să
transporte referenți asemeni cuvintelor, muzica păzește mintea și apără întregurile.
Atât i-ar trebui gândului cel cu urechi ciulite, să i se arunce ciolane de
denotații, oase de idei fixe; s-ar și arunca asupra lor și într-o clipă le-ar
face fărâme, reducând existența la resturi. Prin însăși constituția lui, sunetul
muzical se prezintă ca un rezultat cristalizat al selecției calitative, pentru
că existența lui foarte purificată s-a smuls din lanțul de contiguități greoaie
din care sunt formate materialele entropice zgomotoase, cele care bruiază
continuu lungimile de unde pe care emit identitatea și forma. Zgomotul atrage
după sine senzația de mișcare oarbă și masificată a unei realități alcătuite
din cantități și interacțiuni structurale. Cu precizarea că muzica zgomotelor e
ea însăși altceva decât zgomotul ca atare... Prin contrast, fiind mai întâi de
toate un glas - vocal sau instrumental -, sunetul îndeplinește în muzică funcția
de a inverti realitatea, pentru că el ne apare intim legat de imaginea aproape
fizionomizată a chipului și de originea sa în articularea vocală sau
instrumentală, care este întotdeauna proximă corpului și inimii, proximă interpretului,
cel care, interpretând, apropie spiritul de piept, de gură, de buze, de mână, îl
trece prin temperatura lor organică. În spatele muzicii stau o vioară și un
arcuș, în spatele oricărui arcuș stă o mână și în spatele mâinii un chip. Iar
acest chip, la rândul lui, își culcă obrazul pe o vioară. Așa sună existența
ridicată spre suflet. Trebuie spus că muzica, această flacără a emoției răcite
la lumina albastră a formei, în calitate de material artistic structurat tonal și
inflexionat modulatoriu, reflectă în sine, de pe acum, încă din stadiul de
material pre-organizat, caracteristicile esențiale ale organizării viitoare a
operei, ale realizării muzicale propriu-zise. Și în ce constau câteva din
aceste caracteristici esențiale? În primul rând, e vorba de calitatea sunetului
muzical care, fără a fi imaterial precum ceva analog unei fantome, sugerează, dimpotrivă,
un corp al prezenței de natură aparițională în sens intensiv. Este un GLAS. Apare
trecând prin ușile încuiate, asemeni trupului lui Hristos cel înviat. Pare că
vine de pretutindeni, sau de nicăieri. Nu are rădăcini într-un stoc de
substanță, într-un referent precis, într-o memorie deterministă de tip
materialist-inerțial. Poate să nu se uite în urmă, ci s-o ia în orice moment de
la capăt. Originea muzicii este tăcerea, libertatea. Apare brusc și se stinge
la fel și în tăcere, care-i o realitate absolut neconstrângătoare, privită sub
acest raport. Tăcerea nu opune rezistența pe care o exercită corpurile inerte și
masive, nu se contrapune ca o substanță, ca un bolovan în calea manifestării
celuilalt. ACUL CARE LASĂ SA TREACĂ AȚA - iată rolul subtil pe care ea îl îndeplinește
cu succes. Am ținut să vă transmit o scurtă reflecție introductivă, la o analiză
mai amplă despre fenomenologia muzicii, așa cum se reflectă ea și în estetica
muzicală indiană contemporană. Pe aceasta temă, am publicat mai multe eseuri.
Apelul dvs., făcut de profesorul Liliana Dumitrache, de astă dată, adresat
studenților, de a fi în raporturi foarte atente cu suplețea vocii - atenție, desigur,
culminând în abandon, în depășirea atenției față de exactitate, cum se spune...
- acest apel chiar m-a impulsionat să vă împărtășesc câteva gânduri de mare
iubitoare a muzicii clasice și de operă. Suplețea este fericitul raport între
vid și plin, ar spune esteticienii chinezi. Glasul când se afirmă nu trebuie să
dea impresia că e stocat - ca o masă - undeva dedesubt și împinge spre ieșire
de acolo... Glasul trebuie, mai degrabă, să creeze sugestia că apare, că se ivește,
prin cristalinitatea lui aurorală, prin versatilitatea lui... Sunt enorm de
multe de spus. D-nă Liliana Dumitrache, și în numele cunoscuților mei, care
cunosc activitatea dvs., vă transmitem cele mai calde aprecieri și gânduri. TRĂIASCĂ
MUZICA...
Fenomenologia aparițiilor sonore din muzică
aduce cu sine o sumedenie de noutăți, menite să incite cu mult tâlc spiritul și
nervul deopotrivă. Creșterea în volum și intensitate a sunetului, aparent
amenințătoare, dar posibil imediat reductibilă, fără inerții, la un minim
sonor, nu iese de sub o așa-numită lege de aur a extensiunii identității, cantitatea
nu anihilează calitatea, unda ca masă sonoră nu înghite particula ca ton
distinct, ci o propulsează pe dimensiunea constituirii unei lumi proprii. În
acest caz, unda, sclipind ca aurul, capătă ea însăși proprietățile particulei. Fenomenologia
muzicii e menită, astfel, să ne surprindă psihologic cu fiecare clipă. Schemele
de receptare atavice, utile în practica curentă a vieții, sunt contrariate de
noua legătură între sensibilitate și forme sau structuri care se manifestă în
muzică. Aici, nu mai există contradicție între cantitate și calitate, între
volum și ton, între expansiunea maselor sonore și identitatea fină, la nivel de
notă, pe care prima o colportează. Cât de departe suntem de cvintilionul lui
Thomas Mann, de acea proliferare oarbă a masei materiale ca și un sindrom de
malignitate a existenței. Eroica, iată, dacă ar fi să ne oprim la a patra mișcare
jubilatorie, afirmă exact contrariul: o singură notă, un acord, un motiv, dezvoltă
o lume voluminoasă, prin care triumfă individualul. Forța, dezlănțuirea, eliberarea
intensității vorbesc despre gloria zilei eterne, în locul unde forma nu mai e în
conflict cu mișcarea, nici particula, cu unda. Muzica induce sentimentul de prezență,
trăit mai bine cu ochii închiși. Fenomenologia prezenței se exprimă cel mai
fidel în muzică și prin muzică. Simpla tendință, ce ascunde multe, de a
confrunta o apariție cu privirea, opunându-i frontalitatea vederii, marchează
deja o ieșire din prezență, din atotputernicia ei. Cu adevărat, prezența se trăiește
închizând ochii, ori ca și când am consimți să facem așa, neoprind lumea să se
clatine, să se răstoarne, muzica să te lovească... Nu e nimic periculos în
acest joc care anunță de pe acum sfârșitul luptei structurale, odihna, apocalipsa.
Astfel se abolesc distanțele, încetează veghea conservatoare, opoziția lasă loc
legănării, determinismul, indeterminării fecunde. Să ne gândim din nou la felul
cum muzica învăluitoare se apropie și NE IA DIN SPATE, trezind fiori ascuțiți
pe șira spinării. Altădată, dușmanul și teama veneau din spate... Nu-i rezistăm
cu mintea. Nu ne ciocnim de ea. O lăsăm să treacă prin noi, cum a trecut
Hristos prin ușile încuiate. Îi simțim suflarea în oase ca David. Pasiv-activul
s-a substituit, în acest moment de grație, confruntativului. Grija cea lumească
să o lepădăm... Ce e arta, se întreba Thomas Mann, răspunzând tot el - modelul
ei suprem e muzica, căderea sfârșind în plutire, suprema eliberare, trăirea
neantagonistă a antagonismului. Starea neresentimentară pură... “Căci muzica ne învață să mergem....” Seară bună.Trăiască
muzica!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu