Mystagogia
e desigur legată de capacitatea reflexivă a conștiinței. Cea mai simplă
constatare e aceea că subiectul vorbește limbajul culorilor, sunetelor, atingerilor,
miresmelor, dar că acestea nu sunt elemente disparate, ci se supun și fuzionează
ca niște substanțe sub atracția unui centru gravitațional, până când devin ca o
planetă afectivă, sub acțiunea cauzalității iconice. „În tot ce fac, mă văd pe
mine”... Predicatul e subiectul însuși, partea capătă
proprietățile întregului. Senzația e absorbită în percepție, percepția în
reprezentare, reprezentarea în imaginație, imaginația în emoție cunoscătoare,
în limbajul tăcerii sau al gândirii, într-o ascensiune de calități sufletești posibil
din ce în ce mai complexe, mai surprinzătoare, la nivelul trăirilor raționale
sau intuitive... Spiritul nu stă niciodată pe loc, e ca și viața. Are un
metabolism înfometat. Mașinile inteligente se cunosc că nu sunt entități vii, după
cum fabulează unii, întrucât dacă ar fi vii, n-ar avea răbdarea să stea pe loc,
ar lua-o la plimbare. E de ajuns o observație de bun simț pentru a ști ce e, sau
ce nu e viața. Ca și în muzică, orice notă pe care spiritul o surprinde face
parte dintr-o simfonie, e o rețea de afinități potențiale și actuale, o uriașă
network... Unitatea minimală în muzica este acordul. Minim trei sunete. Aici găsim
și bazele iconicității, pe care părintele Ghelasie o numea mișcarea totalității.
Ideea e că, în
mystagogie, trupul concentrează taina vieții, dar și pe aceea a morții. Un
spirit viu apare ca o idee cvasifirească. Un trup viu e o entitate tainică, ce
învinge moartea printr-o putere misterioasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu