Știu că unii au comparat poetul
cu un spadasin sportiv. El are în față un adversar virtual. Forțele contrare
sunt coliniare, se dezlănțuie cu maximă descătușare până la capăt, dar nu ajung
să se ciocnească și să se anuleze reciproc. Iată, în acest text, una din mișcările
fulminante, reușite ale poetului mânuitor de spadă, care decapitează inerțiile:
“Sunt curios să întâlnesc pe cel pe care nu îl voi întâlni NICIODATĂ”, subl. ns.,
“pe Mine”. Acest “mine” a fost ras de pe suprafața pământului. Se spune că
poetul a punctat. Apoi, brusc, perspectiva se schimbă, în absența oricărui act
reparatoriu. Acest “mine” apare în picioare, ca umbra imensă a unui cavaler
biruitor în luptă, “tot numai credință”. Poetul e cel care nu se împiedică în
gesturi. El e purtat în zbor de perspectiva inversă. Mântuirea nu e devenire, ci
TREZIRE la viață, mai degrabă fără sentimentul continuității. Interpretarea
poetică se hrănește din același nerv ca și cea muzicală. L-am reascultat pe
Corelli, cântând un mic lied...
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu