Realitatea
se mișcă singură, nu prin voința ta „corectoare”, prin opintire în gol. Nu
trebuie să asociezi figurile care-ți trec prin minte cu semnificația de
autodezechilibru. Cum faci ca „figurile” să nu te dezechilibreze? Interpretează
prin „planuri” – perspectivă dinamică. O ușă dărăpănată ce se tot clatină din
balamele = o aripă de fluture (imagine mărită), dreptunghiulară, cât ușa.
Iluzii optice. Coordonarea mișcărilor. Mintea nu reține trăsăturile, chipul,
amănuntele, cuvintele. Nu se poate scrie pe apă. Realitate firavă. Catharsis: toată
energia blocată-n obiecte se-ntoarce la tine. Cel în a cărui inimă nu e Duhul,
nu e unificat nici în el însuși, ci dezbinat, sfâșiat, pentru că, fiind
puternic și aducând cu Sine viață nouă, atrage toate puterile sufletului la
Sine. În infinitate și nehotărnicie mintea se află în largul ei. Se revarsă în
cei uniți putere de viață de la unul la celălalt. Limitarea egoismului. Credință
neîndoielnică. Numai credinței i se dezvăluie persoana celuilalt (cea mai
nobilă realitate), care nu vrea să fie redusă la obiect și nu poate fi redusă
la obiect. A se lărgi la nesfârșit, a nu rămâne lipit de un lucru mărginit.
Nimic n-ar trebui să oprească mintea să se întindă, să crească în conținutul
ei, să îmbrățișeze totul. Simțurile sug: prunci. Simțuri = noțiune complexă,
holografică. În artă, nu există singurătate, eu psihologic, spațiu gol, vid, „țipenie”.
Corpul se odihnește, scufundat până peste cap în fotoliul cu braț. Mingea
bătută de pământ sare în sus. Numai camera surprinde „portocala”. Nu-mi pot
judeca propria frumusețe. Explozie. Ne aflăm la mijlocul drumului. În artă,
toți oamenii se aud de la aceeași distanță și din același punct (din față),
deși acțiunea continuă să se desfășoare. Ca și din muzică: sunetele (mai joase
sau mai înalte, provin din același punct, din aceeași sursă sonoră,
stereofonică, învăluitoare). Singurătatea ca boală („țipenia”) se destramă. Crescendo
și variație liberă. Muzica e gata să-și dea drumul fără complexe, o să
năvălească încoace! În artă, auzul se apropie fără teamă că o să fie călcat de
tren.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu