Căderea
frunzelor exprimă sentimente. Relația cu obiectul imperceptibil. Visuri
spulberate. Muzica: la imperfect.
Alice se apropie de ou și vede că are ochi și nas. Îți amintești frunze
galbene, lacrimi. Ar trebui să-ți amintești chipuri, developări. Degetele
frunzelor. Într-o operă de artă nu-i bine să te întrebi ce-a vrut să spună
autorul (omul). În opera de artă vorbește direct amintirea, nu amintirea prin
intermediul omului social! Amintirea = cosmologie, materie, big-bang. Materia-i
un principiu mai fin, mai spiritual decât se pare. Opera deschisă, posibilul.
Animalele nu vor să pară (să fie) altfel decât sunt, ele sunt sincere, nu vor
să schimbe lumea. Nu așteaptă moartea, nu se inhibă. Stau abătute, cu capu-n
jos. În muzică nu există voință legată. Ritm, legănare, modulații, nuanțe,
evantai expresiv, filmare cu încetinitorul. Nu se asimilează două stări
succesive cu aceeași idee. Muzica se modifică continuu. Modulația formei se
conservă. Un pui tăiat nu scapi de el, arta nu evită amintirea lentă a morții
lui, pentru că el moare lent, modificându-și expresia individuală, albindu-se
la față. Când a murit nu s-a terminat totul. Acum „începe”! Nu e un episod
încheiat, refulat, iremediabil ferecat! Nu se reduce prin moarte la pământ
tăcut, la lest fără chip, fără simțuri. Poți intra în universul morții lui. A
intra = noutate, abatere, neobișnuit. Nu l-ai terminat (și uitat), ci ești
mereu în prezența lui. Respiră, se mișcă. Nu va cunoaște decadența trupului. În
ceruri va fi din nou copil. Sancho e același pui necunoscut din lădiță. Muzica
explică totul!
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu