„Tineri” care au de făcut față încercărilor

În genere, omul căzut gândește greșit începând de la gramatică, de la limbajul său înnăscut care în mod fatal și inconștient îi determină obiceiurile de gândire și erorile de identificare pe care le face. De pildă, omul își spune: „(eu) îmbătrânesc”, făcând un acord între subiect și predicat, ca și când ar fi aici vorba de un unic proces, de o unică substanță a înțelesului.

În esență așa ceva precum „îmbătrânirea”, raportată la ideea de „eu” nu există. Îmbătrânirea este un proces exterior ființei noastre adevărate; prima se referă strict la mișcarea de facere și desfacere în timp a energiilor căzute, și n-are nici o legătură substanțială cu „eul” meu, cu ființa mea, cu persoana mea. Tinerețea nu e o stare a ei, ci este însuși chipul persoanei.

Ființa este identică cu frumusețea pură, cu tinerețea statornică. Așadar, omul așa-zis „în vârstă” nu este decât un tânăr care trece printr-o încercare, cea a timpului.

Subiectul propoziției ce se referă la îmbătrânire este întotdeauna un tânăr care are de înfruntat o încercare. Era un roman impresionant: „Omul cu masca de fier”. Masca era o „vârstă”. Sub mască, aceeași eternă frumusețe, a cavalerului fără prihană. Să fim atenți cu sugestiile false ale limbajului căzut, ale gramaticii. Ele ne conduc pe piste false.

Aici în cer, limbajul este restaurat, și realitatea apare în adevărul ei. Nu există bătrâni și tineri, ci doar „tineri” care au de făcut față încercărilor. Aici, sus, bătrânețea ca urâțire a chipului este doar condiția unui suflet înrăit.

Sunt multe povești care au intuit taina tinereții fără bătrânețe, calitate a sufletului curat și nemuritor. De pildă, povestea cu Cel Limpede, care a fost rănit și a devenit de nerecunoscut. Dar el era același. Bătrânețea trebuie trăită cel mult ca o rană pe o față tânără și frumoasă care se va vindeca.

Se spune că Dani Bobocelul s-a coborât pe pământ la o gâscă sălbatică, o altă mama Akka, foarte, foarte înaintată în vârstă și neputincioasă. El i-a văzut chipul de o frumusețe rară (era chipul ei adevărat din adânc), dar rănit, ca și când ar fi fost tăiat de o dungă subțire, ca o rană: era sabia timpului. „Ești rănită la chip, iubito!”, i s-a adresat Dani, ca unei mirese tinere și nespus de atrăgătoare.

De aici, de sus, nouă ne e dat să vedem  chipurile în adevărul lor etern. Chiar în viața noastră pământească, e mai mult decât necesar să ne dezmeticim, să nu cădem pradă confuziilor, să nu amestecăm lucrurile, să nu ne identificăm cu timpul, mai ales, să nu identificăm eternitatea cu timpul, transferând neajunsul unuia asupra celeilalte. Astfel, chiar încercarea timpului, a relativelor neputințe trupești, o vom purta altfel. Ne vom gândi nu atât la noi, cât la viața elementelor (a celulelor) care s-au atașat de noi și care nu vor să se despartă de mediul nostru sufletesc, mai ales dacă acesta este un mediu prielnic și pentru ele.

Dacă a fost unit cu un suflet de sfânt, trupul e mai îndurerat de despărțirea de acesta decât e sufletul de trup. Viața elementelor suferă mai tare decât noi, la moartea noastră, așa cum un fiu rămas orfan și neputincios suferă cumplit după mama plecată. Un mort întins pe catafalc, cu rigiditatea lui stranie, mi-a sugerat întotdeauna o tristețe sfâșietoare al cărei substrat trăitor era parcă diferit de om. Natura brusc părăsită, însăși ea stătea întinsă pe catafalc, cu mânuțe împreunate pe piept. Natura suferă cumplit, atunci când părăsește mediul unui suflet de om care a avut grijă de ea, în timpul vieții.

O privire corectă asupra lucrurilor și a raporturilor dintre ele pune ordine chiar și în starea noastră sufletească. De câte ori ascultăm Recviemul, să ne gândim întotdeauna și la cel părăsit, la cel rămas „aici”, cu mânuțele strânse pe piept. Este natura, natura care a fost cu noi și lângă noi, în timpul vieții. Chipul celui mort este întâi de toate chipul ei.

Caragiu Carmen (1965-2015)