Munții de
inerție pot fi cu adevărat „mutați din loc” numai cu acțiunea sufletului în care
s-a sălășluit Dumnezeu.
Judecata
de apoi. Pentru unii, neplăcută perspectivă. O idee de „dat la o parte”, o
reflecție pururi amânată. Au existat vizionari ce au descris iadul ca pe o
stare de spirit, compunând un tablou de o monotonie terifiantă. De fapt,
osatura întregii lumi căzute are asemănare cu împietrirea unui organism mort.
Aici, toate realizările sunt energetice și nedepline. Drumurile ca niște nămeți
se cer străbătute cu opintirea forței fizice musculare. Întâlnirea visată
rămâne să fie o necunoscută într-o ecuație fizică, în care domină masa, viteza
și timpul, toate fizice. Sufletul pare static, un factor imponderabil, nevăzut,
fără nici o forță proprie de a determina mișcarea aleatorie a evenimentelor
exterioare. Omul e închis, aproape sufocat, în propria singurătate, căreia îi
corespunde un teritoriu fix, o parcelă îngrădită pe care o locuiește.
Dorințele
lui poetice atât de expansive nu au putere asupra împietririi lumii, oricât i
s-ar încorda gândul! Acest gând încordat continuu și rămas fără răspuns în
afară, cu rezultatul unei astenii vitale mai mult sau mai puțin intense, dar pe
care o resimt toți muritorii, reprezintă sindromul de „nerezonanță cu mediul”
care afectează orice suflet prizonier în lumea căzută. Orice s-ar spune,
sufletul nu se poate adapta la sistemul lumii căzute!
Lumea
care ar fi pe placul sufletului, în conformitate cu așteptările lui adânci,
arată, însă, cu totul altfel. Ea apare figurată în artă, în poezie, în muzică.
Aici drumurile zboară cu gâturile întinse spre om, ca și când ar fi vii și ar
avea aripi.
Personificarea
și însuflețirea contaminează totul! Nu mai există acea inerție rea care atârnă
ca o piatră de moară la gâtul oricărei dorințe pure, oprind sufletul să-și
deschidă fericit aripile.
Avântul
sufletului întrece orice viteză temporală. În mod corespunzător, sentimentul de
descătușare în planul energiilor este practic nelimitat, căci, să nu uităm,
trăim într-o altă lume, a materiei înaripate și inteligente. Ne putem lua,
astfel, avânt în orice direcție închizând ochii și zburând dezlănțuiți ca într-un
dans vertiginos unii spre alții, căci nu vom ajunge să ne ciocnim!
Numai
într-o lume mecanică are loc ciocnirea necontrolată între corpuri, astfel încât
în acest context nefericit ființa vie e constrânsă să fie pururi prevăzătoare,
precaută, inhibată, oricum s-ar mișca în lume, în orice moment având activată o
platoșă de apărare musculară. Însă în viața înviată autosupravegherea corporală
încetează și dispare sindromul fricii, al apărării musculare atunci când
percepi un fenomen de foarte aproape. Mușchii sunt, ca niciodată, foarte
relaxați, iar activitatea conștiinței, ca și a simțurilor, din contră, foarte
vie.
„Cu
urechea în cămară, cu auzul în afară”, trăirea se dezinstrumentează, se
eliberează. Auzul se desfundă și primește în sine o lume „reglată” ea însăși pe lungimile de undă
ale unei emisii optime, ale unei sonorități muzicale, de la sine orientată spre
receptor. Obiectul însuși emite spiritual.
Într-o
poveste, o piatră „zboară și se așază la picioarele omului, ca un arici fără
țepi”. Lumea nu „lovește” ființa! Este ca în muzică, unde intensitatea crește
vertiginos fără ca universul să se spargă, sau să se deformeze! Cum spuneam,
universul existenței decăzute seamănă întrucâtva cu iadul. Asta se întâmplă în
primul rând pentru că nu mai funcționează aici legea sincronizării artistice
între subiect și obiect.
Ca
urmare, ființa vie devine victimă involuntară a ceea ce putem numi acțiunea
efectului decăzut asupra cauzei. Asta înseamnă că împietrirea lumii exterioare
induce ea însăși ideea de „moarte” a sufletului, senzația de sleire, de
secătuire a tuturor puterilor sufletești. Într-o astfel de lume, ca și absurdă,
sufletul se simte nelalocul lui, străin fără nici o pondere cauzală. Prin
urmare, exteriorul e foarte apt să influențeze interiorul, să inducă depresii,
și încă unele foarte grave.
Dar,
după cum spunea un Pateric, atâta timp cât omul trăiește viața pământească pe
care Dumnezeu i-a dat-o, el trebuie să-și exerseze puterile sufletești, să facă
exercițiul libertății sufletului. Omul are această posibilitate care dă chiar
măsura mântuirii ale. Omul are, acum, puterea să-și smulgă sufletul de sub
puterea nefastă a împrejurărilor exterioare. Cum? Înțelegându-le în
semnificația lor adevărată și aceasta este următoarea.
De
pildă, un om se naște, fizic, cu o sănătate precară, sau cu un fizic mai puțin
arătos decât al altora, ori cu o stare materială nu de invidiat. Să presupunem
că această persoană întâlnește în viață multe greutăți. El se simte deprimat,
umilit, chiar rușinat de ceea ce este... Dar greșește profund. Acest „este” al
lumii căzute, adică necazurile care ne ies în cale pe drumul vieții, nu sunt
încă o răsplată a faptelor noastre, nu sunt o urmare a unei Judecăți de Apoi.
Această semnificație ultimă o va dobândi exteriorul numai când sufletul va trăi
efectiv în iad.
Acolo,
faptul de a trăi într-un loc părăsit, într-un spațiu concentraționar, vid de
orice frumusețe, are o cu totul altă semnificație decât întâlnirea, aici pe
pământ, cu o greutate materială sau de altă natură. Când unii sfinți au
îndemnat: „țineți-vă mintea în iad, și nu deznădăjduiți”, ei s-au referit, în
acest context, la iadul lumii de aici, nu la cel de dincolo.
Aici,
pe pământ, îndurarea greutăților trebuie conștientizată cu însemnătatea de
„destin hristic”, de împreună asumare a suferinței universale (dragostea față
de celălalt implicând mai ales natura, care acum e ca un bolnav căzut într-o
stare de „comă profundă”). Natura aparent „moartă” nu trebuie „forțată” să se
preschimbe brusc, în scopul adecvării la interesele noastre egoiste. Ea, când
se va trezi, se va trezi la viață pentru toți, nu doar pentru unul singur!
Îngrijită și iubită, natura primește emanația benefică a sufletului nostru în
fibrele intime ale ființei ei, de asta să nu ne îndoim!...
Regula
noastră de viață duhovnicească este să reducem – la nivel de prim impact –
efectul negativ al exteriorului asupra interiorului! Cultivând virtuțile,
rugăciunea, dar mai ales aprofundându-ne înțelegerea vieții, vom reuși. Raiul
este acea stare de concordie absolută, când sufletul reintră în puterile lui
originare și e capabil să-și construiască – prin propria sa decizie liberă –
lumea pe dimensiunile iubirii. Munții de inerție pot fi cu adevărat „mutați din
loc” numai cu acțiunea sufletului în care s-a sălășluit Dumnezeu. Născute din
pământul însemnat pe frunte cu moarte, bogăția și sărăcia au, în condițiile
căderii, absolut aceeași semnificație; indiferent de conjunctura exterioară în
care s-ar afla, ele nu mă reprezintă în nici un caz pe „mine”, nu-mi
„reprezintă” sufletul, așa cum, dacă-mi este dată, „frumusețea exterioară”
nu-mi reprezintă chipul dinlăuntru. Adesea, chiar dimpotrivă. Dar în sensul lor
eshatologic, și raiul și iadul se definesc prin ceea ce este chipul autentic al
sufletului, cu alte cuvinte prin starea lui lăuntrică reală, descoperită. A fi
în Rai sau a fi în iad înseamnă a nu mai fi în iluzie exterioară, în „poză”.
Abia aici se vede exact ceea ce ai și ceea ce nu ai, ceea ce ești și ceea ce nu
ești.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu