Judecata
de Apoi este un subiect de arzătoare actualitate. Se spune că Dumnezeu și-a
început secerișul.
Împărăția
își are soliile ei pe pământ. Să ne bucurăm că se sprijină pe ființele cele mai
umile, care sunt adesea și cele mai disprețuite de oameni. Vârful împărăției se
oglindește, ca un pisc într-o apă, în sufletul curat. Marile primeniri, realizate
prin neașteptatele intervenții curățitoare ale lui Dumnezeu, sunt semnale date
omului credincios cu adevărat că nădejdea lui își are aproape împlinirea și că,
după o noapte ca de coșmar, ziua este aproape. În lume a început Judecata, de
parcă materia însăși refuză să fie sălaș și părtaș al păcatului.
Acesta
este temeiul cel mai de jos al solitudinii infernale, când natura își retrage
teritoriile. Păcătosul își simte atunci nu doar singurătatea, ci și nimicnicia.
Abia atunci el simte ce înseamnă să fii „niciunde” sau „nicăieri”. Și numai în
starea de iad întrebarea tracasantă: „Unde să mă duc?” își capătă masiva,
înfricoșătoarea semnificație metafizică, fiindcă nu mai există, acum, un
„unde”. Acest fapt l-a intuit Dostoievski, imaginându-și iadul ca o magherniță
închisă. Infernul este plin de spirite care bântuie și nu degeaba le zicem
„spirite”, cu o macabră sugestie de descărnare. Natura refuză să se unească cu
acest fel de „spirite”, din preajma cărora își retrage teritoriile și
energiile.
În
esența ei, natura ca spațiu, ca lume înconjurătoare are semnificația de mediu
al relației împărtășite. Fără natură, orice suflet ar fi teribil de singur, în
absența acestei frumuseți mediatoare, mijlocitoare, care alcătuiește o lume a
iubirii, întrupare însăși a frumuseții și a varietății de expresie comunională.
Diavolul,
se spune, este minte pură, necorporală. Spiritele infernale îi seamănă, ele nu
mai cunosc în sine odihna într-un corp mediator și într-o lume comună devenită
intimă prin mijlocirea naturii. Pierd, astfel, fericirea concretului. De aceea,
imaginația omului care s-a confruntat cu așa-zisele „stafii” le descrie pe
acestea încercând cu disperare să facă un semn, să „ciocănească”, ca pentru a recupera
tot concretul și natura pierdute. Spiritul care bântuie simte cu disperare că
pierde viața și mijlocirea naturii. Pe de o parte, păcatul îl trage în jos,
spre locurile în care a păcătuit, la care nu mai are acces. Dar ceea ce-i mai
grav este că i s-a închis în general accesul la natură, la unirea atât de
odihnitoare cu viața ei, ce este – în chip ideal – ca un leagăn al sufletului.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu