Arta
= lumea simulărilor. Febra creației. Delir de interpretare. Construiește în
gol. Degajare tropică. Pătrundere în culoar. Dezarmare = interpretarea
instantanee (dezirabilă) a aparenței (iluziei). Gura = inimioară în care se
reflectă „ovalul”, inimioara întoarsă a bărbiei. Dorința consumată lasă loc
automatismului (de direcție, de poziție, de co-ocurență) – atașamentul se transformă
în aversiune. Nistagmus de fixație. Ochii se întind în gol. Oboseală. Nu mai
există „sinergie afectivă”, „decodificare”. Muzica = „câmp”, cumulează toate
vibrațiile ambientale, senzoriale. Egocentrismul e o fatalitate. Conștiința
estetică nu-i aservită, întunecată de frică. O lacrimă sfioasă prinsă de-al
dragostei fior. Durerea nu blochează expresia. Pacea naște acțiunea, pe când
mai demult: acțiunea, pacea. Bancuri englezești. Cel cu: nu mă
deranjează fața mea, pentru că sunt în spatele ei. Folosește-te de sugestiile
muzicii. Sugestia = compresă cu albăstrele. Să nu te lezeze incontrolabilul. Relaxează-te
în timp ce gândești. Nu gândi urât despre tine însuți. Mângâiere pe dos,
netezire. Nu te mai zburlești. Sugestia este dezarmantă. În imaginile
cinematografice este marcată mobilitatea camerei, desprinderea (dinamica
dorinței, ochiul, ontologia retinei, dezaferentarea de rest). Camera sare ca
gândul, ca puricele. Atracția afinităților. Gând la gând, ochi în ochi. Arderea
etapelor, contracția timpului. „Albul în desime” (Nichita Stănescu). Receptorul
nu e piatră de poticnire. Adevărul e undeva la mijloc. The show must go on!
Expresivitatea (sunetul) iese fără să deschid gura, fără să mișc un deget. Atmosfera
de film, înțesată de zgomote proxime, ce parcă provin din urechea spectatorului.
„Inima” e pretutindeni. „Mama” – mă poartă în brațe până la adânci bătrâneți. A
ieși din timpul obișnuit, linear. Învață ușor să danseze de parcă-și amintește.
S-a născut „învățată”. Uneori ezit puțin în folosirea acestor cuvinte repetate,
auzite de mai multe ori: iubire necondiționată.
Am fost asurziți cu aceste cuvinte, încât vine un moment când ele nu mai spun
nimic. „Calul de dar nu se caută la dinți”. Spectatorul = subiect zerologic.
Așa cum nu te întorci spre corp, nu te întorci spre actor. Nu „urmărești”
propriul corp. Personajul e „mai aproape decât corpul”. Nu ai nevoie de nici o
evidență ca să-ți simți corpul aproape. Starea de non-diametralizare față de
tine însuți. Ești iubit. Caleașca se îndreaptă în direcția ta, trece prin tine.
Rezonanță în auz. Vântul orb lovește-n ferestre. Urme de frumusețe. Frumusețea
= parfum tropic. Vorbire tropică, în limbă străină. M-a atins moartea. Toate
culorile deveniseră oranj. Groaza de nimic. Materia fără formă nu mai e nimic. Ei
vorbesc despre „mine”. Au în ei luminițe, lumini. Ce înțeles cald, concret are
întâlnirea! A-și lua inima în dinți. Dispoziția îndrăgostitului de a fi pentru
altul, de a trăi pentru altul. Echilibrare dinamică. Infinitul = cuvânt
dezamorsat. Este receptat pozitiv, ca „durată” fecundă.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu