Despre rai și iad (2)

Noi nu cunoaștem ce înseamnă libertatea și nu știm ce să facem cu iluzia de libertate pe care o avem. Nu suntem liberi, pentru că suntem confuzi în simțiri și în cunoaștere, judecăm greșit aparențele și ne luăm după primul impuls.

Căile de acțiune ale dorinței umane par închise. Explorările în exterior par încheiate. Peste tot, parcă, aceleași spații, aceleași peisaje și evenimente statice; ne-am făcut sceptici cu privire la toate căutările exterioare, care sfârșesc toate la fel. N-am întâlnit pe cale nici o noutate absolută, nimic care să zguduie, să clintească inerția egală cu sine a existenței în ansamblul ei.

Să nu ne iluzionăm cu privire la oportunitățile materiale pe care le au unii sau alții. După ce au fost experimentate, nu lasă nimic în urmă, în afară de întrebarea aproape retorică: „Unde să ne mai ducem? Ce să mai facem?” Adevărul e că, pe această cale înfundată, n-avem unde ne duce și ce să facem. Dar nefăcând nimic, facem totuși ceva: ne scurtăm timpul de mântuire, ne agravăm starea destinului! Devenim robi automatismelor, și mai ales ajungem la acel stadiu când, fiind robii acestora, constatăm că a fost stoarsă și ultima picătură de plăcere din aceste rotițe infernle de iluzii și că trăim o stare de robie vidă!

Să nu ne amăgim, însă, că nimic nu se poate face pe pământ, în relația noastră cu exteriorul. Acum, că majoritatea iluziilor și miturilor au căzut (experiențe care, la vremea lor, au dat roada maturizării spiritului dez-amăgit de propriile fantasme), ne rămâne, totuși, o cale perenă de acțiune: explorarea unei noi modalități de comunicare cu aproapele, prin refacerea familiei mistice!

Acest „al treilea”, copilul mistic, care trebuie reintegrat în familia umană, este natura. Prin el, redescoperim ce-i aceea variație, creativitate. În acest punct ne întâlnim cu tainele din vechime, cu minunile pe care poveștile le descriu și care reprezintă noutățile absolute. „Copilul mistic” ne poate arăta nu numai „unde” să mergem și ce să mai facem, ci și cum și unde ne cheamă Duhul, Cel Care dă Viață!

Activitatea de fond a eternei întrebări umane, rod al neliniștii și al plictiselii: „Ce să facem? Unde să ne ducem?”, constă în faptul că e o întrebare greșit pusă. Sensul ei corect, necantitativ, e mai degrabă retoric: amăgirile au căzut, traversarea pe orizontală a lumii în căutarea plăcerii și noutății dorite e un exercițiu steril, care nu mai promite nimic, nici măcar o „senzație tare”.

Știm dinainte că nu ne așteaptă nimic dincolo de orizont. În acest punct, depresia omului are și o altă semnificație, un rol moral orientativ. Omul se află sub puterea unei presiuni psihologice, a unei căutări spirituale nedefinite care multă vreme nu și-a clarificat obiectul. Noutatea actuală a creștinismului constă în faptul că el se clădește pe noțiunea de familie cosmică, ceea ce deschide infinite orizonturi de așteptare. Atâta vreme cât spațiul (natura) rămânea pentru noi un obiect mort, ne puteam desfășura în voie cu întrebări la fel de moarte, de tipul: „Unde să mergem? Ce să facem?” Când natura învie, spațiul și timpul învie și ele, și își pierd semnificația opresivă, orizontală, pe care o are, de pildă, acest „unde” depănat în gol, la care apelează omul călător pe orizontală.

Natura înviată deschide o altă înțelegere despre relația omului cu spațiul și cu acțiunea. În existența eshatologică, totul este relație între suflete și între lumile lor proprii, este, prioritar, iubire. O iubire, însă, care este mișcată de puterea mai presus de om a Duhului Sfânt.

Spațialitatea eshatologică este una nu dată, ci „creată”, cu fiecare clipă. Infinitul este plural și personal, iar infinitatea, întoarsă cu toate punctele ei spre sufletul receptor, cu orice latură a sa la fel de apropiată de acesta, calitatea fiind aici determinantul cantității. Or, știința calității diferă fundamental de orice știință a cantității. „Acțiunea” eshatologică este întotdeauna un moment de inițiere, o pătrundere misterioasă într-o poveste, în care ce-i înainte ne este cu totul necunoscut. Nu sunt posibile hărți ale geografiei eshatologice, în perimetrul căreia fața continentelor de basm se poate schimba instantaneu.

Judecata iadului aceasta este: să ai în față realitatea creată de mintea ta, dar fără amăgire. Este o judecată dreaptă. O magherniță afumată a cărei ușă nu se deschide niciodată: acesta este, după Dostoievski, sfârșitul tuturor căutărilor deșarte și persistente. Ca și raiul, iadul este constituit din esențe, concluzii. Sfântul Ilie Miniat a intuit perfect acest adevăr, când a tras concluzia: iad înseamnă să existe poftă, dar să nu mai existe obiect al poftirii. Acest „obiect” al poftirii nu a existat, cu adevărat, niciodată, decât în iluzie, căci ceea ce păcatul a poftit nu a fost decât proiecția minții lui bolnave, fie că a poftit femeia ca obiect al desfătărilor egoiste, fie că a poftit „urmași spre perpetuarea deșartă a numelui neamului” său, sau când a crezut că se hrănește cu viață, mâncând cu nesaț carne, s-a hrănit de fapt cu „ucidere”. Unde a văzut plăcere, era de fapt durere. „Judecata de Apoi” literalmente aceasta înseamnă: vedere „de apoi”, când amăgirile cad și rămân esențele, concluziile ultime.

Carmen Caragiu (1965-2015)