Fericirea.
Despre fericire nu-i ușor să vorbești. De obicei reducem fericirea la senzație,
care-i mai degrabă un răspuns local la un stimul material. Fericirea ține în
mod intim de cunoaștere, printr-o mișcare lăuntrică de aprofundare. Fericirea
este calea atracției dintre suflete, care e pusă în mișcare de magnetismul
miezului existenței. Dacă urmărim mișcarea adâncă a muzicii, vom afla câte ceva
despre natura fericirii autentice.
Mișcarea
muzicii e lunecătoare și nedeterminată strict spațial, egal repartizată, ca
tonus al afecțiunii și al atenției, în orice punct al traiectoriei sale libere.
Motivația acestei atitudini este că din orice punct se poate înainta în
dimensiunea profunzimii.
Orice
ușă se poate deschide. Materia însăși nu se acumulează ca pură cantitate, ci
respiră tainic din profunzimea densității ei. Densitățile se desfac sub aburii
răsuflării unei scântei de viață, așa cum cețurile se risipesc înțepate de
primele raze. Deci, fericirea, asemeni muzicii, beneficiază de o atenție lărgit
distributivă și chiar infinit distributivă.
Pe
de altă parte, muzica este expresia prin excelență a duratei interioare. Una
din proprietățile fundamentale ale sunetului
muzical este capacitatea sa de a acumula timp calitativ, durată. Durata în muzică este calitate
sufletească pură, condens de eternitate. Raportul cu existența nu are loc în
mod expeditiv, ci investind timp într-o relație, „ținând” în durată sunetul. La
rândul său ritmul reflectă fericirea legănării, continua mișcare recuperativă a
memoriei, dispariția blocajelor psihice, rotirea liberă înainte și înapoi.
Ritmul este expresia unificării psihice, prin asimilarea celuilalt (fie el
alter-ego); astfel aflăm ce înseamnă suspendarea reacției de respingere.
Ca
și muzica, fericirea cere tonalitate și timbru. Tonalitatea poate fi tristă sau
veselă, sumbră sau luminoasă, dar fericirea e mereu aceeași, o mișcare de
adâncire în adevăr.
Așadar,
în acest post vom prefața Fericirile
cu acest scurt îndreptar muzical. Fie ca atenția noastră să se lărgească
infinit cuprinzătoare, îmbrățișând partea cea mai ascunsă a vieții lumii; fie
ca iluminările conștiinței noastre să fie statornice și timpul lăuntric să
nască în noi condensuri de eternitate; iar ritmul, această legănare a
sufletului și mișcare a totalității, să ne călăuzească pașii.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu